Despre amuzamente

Despre amuzamente




Ce sunt, pentru mine, amuzamentele sau bucuriile? Echivalentul ‘celor cinci gânduri care sprijinã’, ale lui Montherlant.
În 1940, în rãzboi, Montherlant scrisese undeva ‘cinci gânduri care susţin’, adicã cinci maxime folositoare, iar cele douã pe care le citeazã provin din literaturã; unul era de la Stendhal (curajul în încercare), altul de la Dante (dispreţul pentru supliciu). Vorbind despre amuzamente—sau bucurii—sau divertismente, eu folosesc gândul de—acum 33 de zile (ultima luni din mai, când am urcat pânã la Agronomie, am început sã beau apã mineralã) şi de—acum 10 zile şi mã refer la lucrurile care îmi dau oarecare bucurie—unele, în registrul afectiv (ca anii ’92, ’93, ’91, gândul la aceşti ani, când am avut 12—15 ani); la tangibilul practicii (renovarea locuinţei; degresarea; hainele; ‘gândul vieţii fizice’); la scris (cartierul; geografia, deschis, experienţe); muzica, romanele, cititul, scrisul de eseisticã, ‘spiritualitatea laicã’ (JG surrealist, JV), gândul ‘casei de lecturi’ (casa definitã ca ‘locul unde îi citesc pe …’), gândul la cele câteva scrieri izbutite şi la diagrama concludentã; filmele SF (care nu—s un amuzament chiar aşa de negracqian).
Amuzamentele mele sunt antidoturi pentru veninul vieţii, şi în relaţie cu acest dat primar, otrava existenţei, trebuie ele înţelese. N—aş folosi antidoturi, dacã n—aş fi fost otrãvit.
De ce le numesc amuzamente? Din cauza acestor douã maxime alese de cãtre Arnold: ‘La gaieté clarifie l’esprit, surtout la gaieté littéraire.’ şi ‘Recherchons tout ce qui peut donner de la grâce, de la gaieté, du bonheur dans la vie!’ [1].

Cartierul; stenic, compact; muzica, romane, scrisul, cititul. A aştepta de la culturã ceea ce viaţa nu mi—a putut oferi. Placiditatea de instalatori a majoritãţii ‘literaţilor’. Mãrturia unei iubiri exclusive pentru literaturã; Loara, torsul, casa. Incongruenţele realului atins.
Acum mã împotrivesc cu furie non—eului, tuturor celor ce îmi sunt în mod firesc strãine, hrubei, cloacei, cocinei, bigotismului. Cu patru ani în urmã schiţasem o mişcare similarã (vieneza, Lemmon).
Reţin acest aforism al francezului ‘Morgan’, stripologul: ‘Des enfances, il n'y a que la nôtre qui soit pour nous fascinante. Celles de nos aînés ont l'avantage de nous paraître pittoresques. Celles de nos cadets ne nous inspirent que du dédain.’
Eu la aceşti ani mã gândesc cu nesaţ: ’92, ’91, ’93; şi chiar asta indicã faptul cã nu sunt altfel decât eram atunci, ci la fel.

Eu nu sunt un ambiţios domolit sau strunit, ci un om care niciodatã nu şi—a dorit nimic. Atât de pãtruns am fost de artificialitatea dorinţei, a ambiţiilor. Atât de puţin narcotizat de cãtre zãdãrnicii.
N—am avut niciodatã pe nimeni care sã mã înveţe ceva; în jur, numai strãini sau neputincioşi. Familia a fost întâia mea şcoalã a incomprehensiunii, acolo am învãţat amploarea neînţelegerii şi, mai ales, a neacceptãrii; cãci acceptarea poate exista şi în lipsa înţelegerii—ca o înţelegere parţialã, suplinitã. Din asta nu cred cã am rãmas fãrã iluzii—cãci încã am destule; ci fãrã dorinţe, nevolitiv. E şi de mirare cã am supravieţuit. Replierea mea s—a fãcut întotdeauna pe poziţia minimalului, aceea de a nu dori nimic. Dintr—un minim de dorinţe rezultã un minim de dezamãgiri. Nu existã neîmpliniri, neexistând dorinţe. Existã iluzii, resentimente, ranchiunã.
Nu am dorit nu fiindcã n—aş fi vrut sã doresc: ci fiindcã n—am putut, aşadar: prin blocaj.

Mi—am dat seama de lucrurile care conteazã pentru mine; scriindu—i despre acest fapt unui prieten american, am redactat un fel de cartã, rezultatã din desluşirea termenilor reali ai propriei existenţe.
Am vãzut care sunt scriitorii ale cãror cãrţi se referã la lucrurile interesante pentru mine; ca şi Gracq, nu înţeleg sã scriu decât despre ceea ce mã intereseazã, mã priveşte şi mi se adreseazã. Genericul literar îmi e indiferent. Ca şi el, sunt contrariul herborizatorului, al ‘naturalistului în literaturã’, al clasificatorului pretins impasibil al ‘fenomenului literar’.
Existã o a treia cale în scrisul despre literaturã: existã cronicarii (care pãcãtuiesc prin rutinã şi supunerea la aleator) şi herborizatorii, ‘savanţii’ (care greşesc prin impersonalizare şi prin ambiţia de a se pronunţa despre orice, de a clasa totul—adicã orice), existã exclamativii care enumerã simpatii şi aversiuni, fãrã o reflecţie de profunzime, şi existã cei care scriu numai despre literatura care i—a interesat şi îi electrizeazã şi le vorbeşte.
Ce rost poate avea sã scrii despre cãrţi asupra cãrora n—ai zãbovit, sã notezi nişte ‘prime impresii’, sumare şi schematice?

Altundeva, acelaşi Montherlant spune cã ‘rampa lui’, în încercãri, a fost întotdeauna istoria romanã (pe care o ştia de la Tacit, Suetoniu, Plutarh şi din faimosul roman polonez); pe el îl socotesc drept dascãlul în amãrãciuni, însoţitorul în restrişti.


NOTE:

[1] ‘Matthew Arnold’s Notebooks’, 1902, p. 108.