Din viaţã

Redactându—şi tratatele, unii filozofi germani scriau, de fapt, mai mult decât e de aşteptat de la un blogger—scriau mai mult de 300 pg./ an. O comparaţie justã va arãta cã un blogger care nu mai scrie şi altceva, scrie, de fapt, puţin. Un blogger cum e Kurp scrie, astfel, echivalentul unei cãrţi de 365 de pagini, anual; nu e mult.
Bloggerii nu scriu mult—comparativ cu unii filozofi germani, de pe vremuri—dar cred cã şi de azi.
Cãrţi de sute de pagini s—au scris în câteva luni—oricum, în mai puţin de—un an; şi era vorba despre … LUMEA CA VOINŢĂ ŞI REPREZENTARE!
§
Rostul pregãtirii este de a le da oamenilor sentimentul cã meritã bucuria Învierii, cã meritã sã fie transformaţi, moral, de ea. Existã o logicã a acestei pregãtiri. Altfel, bucuria pascalã nu pare meritatã, cuvenitã, nu ia naştere firesc. E şi darul Lui Dumnezeu, comunicarea Lui, şi meritul omului, strãdania; numai aşa se pot întâlni. Dumnezeu vine cu darul; omul, cu strãdania. Omul a fãcut ceva ca sã merite primirea bucuriei Învierii, iar Dumnezeu nu dispreţuieşte efotul sãu, obolul sãu, rugãciunea lui ca şi aceea a vameşului celui sfios.
§
Evanghelia Sf. Ioan, s—a spus la o predicã, vorbeşte despre pãtimirea Lui Iisus în termenii slavei. Îi dã Pãtimirii forma slavei. Vede în Pãtimire, slava. Idee care meritã adâncitã, şi confruntatã cu realitatea scrisului Ev. Ioan.
§
Nici dupã pãrerea mea nu e nimic de iubit sau atractiv în ceea ce arãt.
§
În puterea Lui Dumnezeu, în mişcarea cãlãuzitã de cãtre El, Pãtimirea deja duce la slavã—nu ‘inevitabil’ sau ‘fatal’, ci organic sau vrut de Dumnezeu.
§
Unii oameni duc lipsã de încumetare, de curaj.
§
Cum ştim ce e adevãrat, cum ajungem s—o aflãm? Acceptarea eclezialã este un astfel de criteriu, un semn al adevãrului. Ceva nu e adevãrat fiindcã e acceptat în Bisericã; însã acesta e pentru mine semnul—metabolismul raţional al Bisericii.
Acceptarea de cãtre Bisericã nu ‘face’ ca un enunţ sã fie adevãrat, însã este semnul acestui adevãr, criteriul de discernere.
Iar dacã o definiţie teologicã este sau nu adevãratã independent de cine o ‘aprobã’, acest argument funcţioneazã şi împotriva infailibilitãţii papale—şi în acest caz se introduce un criteriu strãin necesitãţii logice ca adevãrul sâ fie numai ceea ce este.
Dacã votul episcopal nu asigurã adevãrul, nici pronunţarea de cãtre Papã n—o poate face. Dacã adevãrul nu provine ‘de la episcopi’, sau ‘din votul episcopal’, nici de la Roma nu provine.
Aprobarea eclezialã este nu sursa adevãrului, ci semnul lui. Aşa ajungem sã cunoaştem, empiric, cã ceva e adevãrat.
Iar pe de altã parte, ‘consensul Bisericii’ nu poate sã însemne decât acela al episcopilor—nu al teologilor, universitarilor, stareţilor sau … bloggerilor. Existã o singurã instanţã acreditatã sã se pronunţe—episcopatul catolic. Tot restul creştinilor trebuie sã ia notã.
§
O psihologie nu neutrã, ci defectivã, carenţialã.
§
O reflecţie ‘ocazionalã’ (ocazionatã de timpul liturgic, de ex.) trebuie sã fie rezultatul unor reflecţii precedente, al unei pregãtiri—nu o improvizaţie. Nu un exerciţiu de dicteu. Timpul pregãtirii e altul decât acela al redactãrii. Se poate redacta rapid—numai dacã pregãtirea existã.
§
A sesiza marile linii ale Tradiţiei—nu legendele, nu deprinderile.
§
Reformarea formei lapidare a fragmentului—în acord atât cu vârsta, cât şi cu practica lui Ciopraga, ‘Morgan’.
§
A ajunge la cunoaştere, la concluzii.
§
Ceea ce se poate presupune la Iisus sunt atât un sentiment firesc al naturii, obişnuit la cineva crescut în mediul celor simpli, sentiment dublat desigur de imaginaţia Lui poeticã, de receptivitatea Lui particularã, cât şi importantul ‘utilitarism ecologic’ evreiesc; sentimentul naturii trebuie sã fi existat la acest hoinar venit din Galileea, la predicatorul itinerant, sentiment al naturii firesc unui bãrbat inteligent şi a cãrui viaţã fusese aceea a unui muncitor, însã nu trebuie supralicitat, iar o a doua componentã a atitudinii faţã de natura fizicã, a Lui Iisus, era ‘utilitarismul evreiesc’, la antipodul oricãrui ‘panteism’, etc.. ‘Sacralitatea creaţiei’ existã la El în chip organic—intuitiv, nemediat reflexiv, şi nu ca liricã a ‘participãrii naturii la divin’.
Scriu acestea ca reacţie la câteva pasaje ale Mitr. Ware despre relaţia Lui Iisus cu fãptura; pasaje afectate, cred eu, de unele înclinaţii personale ale lui Ware—una fiind ecologismul, cum rezultã şi din rândurile respective, iar alta, de corelat, fiind simpatia pentru diversele holisme panenteiste la modã în anii ’60, şi cãrora savantul englez a cãutat sã le remorcheze şi palamismul.
Sentimentalizarea istericã a ecologismului—despre care nu spun cã l—ar caracteriza pe Ware—era în mod cert inexistentã la Iisus.
§
Vrednice de consideraţie sunt ambele aspecte ale intelectualitãţii Mitr. Ware: pe de o parte, athonitismul lui, legãtura lui personalã cu athonitismul, superlativele acordate teologiei Pãr. Stãniloae, etc., componenta palamistã (în grilã postliberalã, dacã pot spune aşa); pe de altã parte, interpretarea panenteist—ecologistã, într—o formã care mie mi se pare de o sorginte foarte occidentalã şi protestantã.
§
Cu sentimentul cã ceea ce scriu e pleavã, necaracterizant, arbitrar, anost şi zgurã.
§
‘Observaţii asupra bãştinaşilor din Marea Britanie’ (impresiile de cãlãtorie).
§
Evangheliile sunt nişte creaţii literare în felul memorialisticii, nişte memoriale teologic —biografice; redactarea a fost influenţatã de considerente intuitive—artistice, spirituale, teologice, chiar general—umane.
§
Kurp citeazã un paragraf al lui R. Richardson despre lecturile lui Emerson (cei şapte autori ‘ai lui’). Trei antici, un renascentist şi trei contemporani (un neamţ, un englez, o franţuzoaicã). Trei greci, doi francezi, un neamţ, un englez.
§
Cave vine şi din piese ca LOST IN THE FLOOD.
§
Vreau ca atunci când întind mâna cãtre tine, tu chiar sã te afli la celãlalt capãt al mâinii mele întinse.
§
Eu am cooperat la transformarea mea într—o caricaturã.
§
Wright despre Wolfe şi Tolkien.
§
Vocea primatului anglican sunã mult mai tânãrã decât era de aşteptat; vocea unui om tânãr şi suplu. Voce de tânãr. Niciun fel de ifose episcopale. Despre om cred cã e un obraznic.
O voce tinereascã.
Îl ascult perorând despre lucruri care—i sunt strãine şi în care nu crede, comentând cãrţile sfinte ale unei tradiţii creştine care îi e strãinã. Însã o conferinţã despre FILOCALIE subliniatã de hohote de râs nu mi se pare ceva aşa nepotrivit.
§
Adesea mi se întâmplã sã confund completa lipsã de subtilitate a oamenilor în chestiuni teoretice sau de artã, cu foarte prompta lor perspicacitate în cele sublunare. Chiar dacã ei nu pricep deloc unele, în schimb pricep imediat altele. Nu se poate infera, din obtuzitatea lor privind chestiunile teoretice şi artistice, asupra incapacitãţii de a pricepe imediat şi exact lucrurile referitoare la aspecte cotidiene.
§
Iubim Învierea Lui Iisus cu un fel de iubire visceralã, spontanã, ‘de dincoace’, nemediatã reflexiv, independentã de considerente teoretice; în acest sens, creştinismul chiar este religia Învierii (Lui Iisus), cum se şi spune. Intuiţia afectivã spontanã, bucuria visceralã şi entuziastã, ‘din vintre’. Nu e vorba despre o concluzie abstractã. De un algoritm teologic.
Învierea Lui Iisus e lumina ‘de dincoace’, care ne precede, şi în care am fost botezaţi; ea ne preexistã—nouã şi creştinilor de douã milenii încoace. Acest fapt istoric ne precede, ne determinã şi ne curãţeşte, ne regenereazã—cãci numai în Învierea Lui ne—am botezat.
§
De o vanitate pe potriva aceleia a diavolilor. Foarte ‘nefemininã’, în lipsa de bun simţ şi în aiureala ei.
§
‘Ca şi cum ar fi’ sau ‘de parcã’ au tot numai substanţa absenţei, a lipsei, a ineficienţei. Ele nu ‘prezintã’, nu introduc cu adevãrat noul.
§
Cei care culeg, direct, şi cei cãrora le picã para mãlãiaţã.
§
Marii scriitori care scriu mult (Dickens, Wolfe); destul de mult (Nabokov, poate Gracq); şi puţin (Joyce).
§
Motivul, raţiunea comportamentalã transpar în gest. Gestul e transparent faţã de raţiunea comportamentalã care l—a produs.
§
Pânã ieri (vin.)—şi în particular ieri şi joi—a existat o noimã, un scop.
§
‘Arta catolicã’ apuseanã este ‘despre har’, despre acţiunea harului. Lucrarea harului este marea temã a artei literare catolice apusene.
§
Literaturã, cãrţi, muzicã, cinema; geografii.
§
Acel oribil fornãit concludent.
‘Decomplexarea’.
§
Citind şi recitind pamfletul lui Gherardini împotriva lui Forte, constat cã sunt de acord cu majoritatea afirmaţiilor celui de—al doilea, citate cu indignare de cãtre întâiul, ca scandaloase şi eretice (‘Lângã Dumnezeu nu existã o altã persoanã dumnezeiascã …, etc.’). Forte nu spune, în pasajele citate de Gherardini referitor la ‘Dumnezeul Lui Iisus’, altceva decât spusese cândva Blondel.
Nu ştiu ce înseamnã ‘felpata’, aşa cã nu înţeleg cum e caracterizat stilul Arhiep. de Chieti—Vasto.
Admit cã expresiile lui sunt tari, rãspicate, însã admisibile şi, pe cât par, corecte. Din nou mã regãsesc, dogmatic, mai degrabã de partea moderniştilor catolici. Din nou îmi displace artificialitatea discursului ‘tradiţionalist’.
Însã, din cauza relativei noutãţi a limbajului moderniştilor, cu tatonãri inevitabile, vigilenţa unora ca tradiţionaliştii de felul lui Gherardini e şi ea folositoare; ea serveşte prin aceea cã, punând în cauzã noutatea, poate semnala devieri şi erori sau complaceri în ‘inovaţia aservitã’, imitativã.
Ca blondelian, eu mã recunosc în sintaxa teologicã a lui Forte; însã nu resping iniţiative ca aceea a criticului sãu. Pe de altã parte, trebuie sã admitem cã nu ‘în Blondel ne—am botezat’, ci, şi unii, şi alţii, în acelaşi Hristos, Domnul nostru.
§
Perspectiva ştiinţificã, în teologie, nu implicã lipsã de respect; analiza nu implicã dispreţul.
§
Descurajarea în plan uman, al relaţiilor; iar prietenii nu pot sã fie numai unii ‘electronici’.
Cu alte cuvinte, pot sã fiu prieten numai cu oamenii pe care nu îi întâlnesc.
§
MF, ca unul dintre (prea) puţinii noştri filozofi valabili—nu de teapa lui Motru şi a lui Bagdasar. Dacã stau sã—mi amintesc, nu numai Patapievici recomanda cãrţile lui MF, dintre care pe una o abordasem de la 17 ani, şi fãrã recomandarea lui—ci şi Eliade şi, cred, nişte carnete ale lui Cioran, din care un periodic transcria, în ’96, o listã a lecturilor juvenile ale sibianului. Şi tot din acea vreme, încã o recomandare interesantã ar fi aceea venitã de la Ornea—care se interesa mult de filozofii români (interbelici), pe care îi citea şi îi adnota.
Ştiam despre MF din antologie; apoi a fost cartea lui, într—o ed. popularã, apoi aprecierile lui Patapievici (împotriva fanatismului ’27, ca reducţionism şi exclusivism), Ornea (cu prilejul ed. ‘Recesivitãţii’) şi Eliade (care bãnuia în el o alternativã la Nae). Cele douã recomandãri de filozofi autohtoni interbelici ale lui Patapievici apãreau la Eliade polarizate—simpatie pentru unul din savanţi, francã duşmãnie faţã de celãlalt.
§
A culege acea rouã timpurie, aromatã, suavã.
§
Iubirea e o forţã, nu o înjosire, nu o umilinţã.
§
Teoriile despre Scripturã spun un lucru simplu: cã e posibil sã cunoşti o persoanã prin intermediul unui text; nu e vorba despre un procedeu magic sau o conjurare.
§
Cum sã arate un roman. Ce îi cer. Romancierii.
§
Aurul nu—l voi dispreţui.
§
Mi s—a pãrut mai comod sã mã comport ca un imbecil.
A survenit o netã complacere în imbecilitate.
§
Estetizarea substanţei existenţei.
§
Nu poţi vorbi, la plesnealã, japonezã, sperând cã se va înţelege ceva în chinezã.
Asta e definiţia cârpãcelii.
§
Veşmintele preoţilor la riturile Vinerii Mari erau acelea pentru mucenici. Nu cred, însã, cã în cazul Lui Iisus e ‘mãrturie’, ci jertfã.
§
Nivel existenţial, realul uman. Dincolo de aparenţe, de vorbe, existã nivelul existenţial.
§
Repere de autenticitate; ce e autenticitate, şi ce e exagerare, supralicitare.