Eseistica lui John Fowles

Eseistica lui John Fowles




Sã vedem puţin care sunt deprinderile de eseist şi chiar de critic literar ale lui John Fowles.
Interesul meu pentru acest scriitor provine de la un roman citit în adolescenţã şi de la statutul lui de reprezentant al neovictorianismului literar.
Fowles e un eseist interesant, excitant şi care adesea are ceva de spus—cu toate cã nu un mare eseist; nu eseul, ca formã de afabilitate literarã şi de reflecţie, îl serveşte cel mai bine.
La aproape 11 ani dupã ce am auzit despre ele dintr—o revistã româneascã, citesc eseurile şi scrierile ocazionale ale lui Fowles [1]. Factura lor e una foarte originalã, adesea o peroraţie slobodã foarte plãcutã, cu o notã de egoism rudimentar, într—un stil de o vulgaritate expresivã şi atractivã, şi sunt instructive—într—un loc [2], Fowles enumerã scriitorii pe care îi socoate cei mai mari: ei sunt Defoe, Austen, Peacock, Hardy, Flaubert. Se pot afla multe, în ordinea anecdoticului, despre John Fowles din aceastã culegere de proze variate.

Îi gãsesc interesanţi pe cei cãrora le place Defoe; deşi la unii din ei, ca Tournier, e vorba mai mult de un fel de a vorbi, de un simbol, nu de o admiraţie literarã—de ex., nu le place romanul ‘Crusoe’, ci moneda pe care o constituie, simbolul, efigia, mitul. Locul lui Defoe e unul simbolic, nu estetic; este vorba de stimã, nu de artã. Iar Flaubert era apreciat de Paleologu, Capote, Tournier, Nabokov, W. Allen; aceştia sunt marii flaubertieni, dispuşi sã vadã în el desãvârşirea, sã îi confere superlative. Paleologu, Nabokov, W. Allen îi gustã mult romanele.
Am început lectura culegerii ‘Wormholes’ cu scrierile despre literaturã, iar articolele despre Kafka, Golding, Hardy sunt flecãreli tangente mai degrabã criticii culturale sau sociologiei literaturii—sau, în cazul lui Hardy, istoriei sociale rurale. Existã însã şi scrieri estetice, sub forma analizelor de carte: pentru ‘Marele Meaulnes’, o parabolã a lui Lawrence, scrierile lui Aubrey, cupletele octosilabice ale Mariei de France, un roman de Edwards, o piesã a lui Molière, ultimul roman al lui Hardy şi povestirile cu Holmes--de fiecare datã elementaritatea analiticã fiind dublatã de biografism, cu aptitudini de caracterizare modeste. Lui Fowles i se pare cã circumstanţele biografice ar explica ceva; însã nu o fac. Biografismul practicat de Fowles este cel mai greşit, fiindcã e nu anecdotic, ci explicativ, cu pretenţia de a explica scrierile discutate.
A se vedea cã Fowles nu se atinge de scrierile pe care le considerã desãvârşite, ci numai de acelea manifest imperfecte sau de unele excitante curiozitãţi literare, notabile tocmai prin originalitatea lor extravagantã; iar Hardy e singurul dintre cei cinci autori desemnaţi de Fowles drept cei mai mari cãruia îi e discutatã pe larg o carte—consideratã ca nefiind cea mai bunã.
Nu cred cã John Fowles era un critic literar prea înzestrat; nu e vorba de originalitate, ci de autenticitate—or tocmai în aceastã privinţã pãcãtuiesc aprecierile lui literare—se simte cã sunt banale, lipsite de calitate intrinsecã chiar atunci când sunt provocatoare, sau se vor aşa. Flecãreala lui nu poate disimula acest defect, lipsa unei adevãrate intuiţii critice pãtrunzãtoare şi apte de analizã. Într—un fel, chiar axioma lui este cã frumuseţea (literarã) e inanalizabilã. Zãdãrnicia criticii literare înţelese ca exegezã revine adesea în scrisul lui Fowles. Aşadar, iatã—l exercitându—se într—o formã literarã pe care o refuzã principial.
Referinţele autobiografice din scrisul lui Fowles par câteodatã inelegante.

John Fowles era, ca şi Huxley şi Miller, un prieten al artei lui Lawrence—fãrã a mai fi fost martorul vogãi ei interbelice.


NOTE:

[1] John Fowles: ‘Wormholes’;
[2] Golding and ‘Golding’, în op. cit.;