Scrisul şi cititul lui Ciopraga. Cu unele remarci negative despre stilul sãu.

Scrisul şi cititul lui Ciopraga. Cu unele remarci negative despre stilul sãu.



Publicate ca anexe la ‘Între Ulysse şi Don Quijote’, ‘Reflecţiile nefanteziste’ ale lui Ciopraga îl aratã drept un interesant cititor al lui Nerval, Mauriac şi Sadoveanu. (Mauriac mai e citat şi într—unul din studiile culese în acest volum.) Remarcile estetice cele mai frapante ale lui Constantin Ciopraga sunt de cãutat tocmai în aceste modeste paragrafe grupate cãtre sfârşitul cãrţii. Pãrea sã rezerve ce e mai bun pentru aceste fragmente lapidare şi uneori ingenioase.
Ideea lui Ciopraga despre critica literarã (şi scrierea ei) era una înaltã, şi se vedea drept un gânditor al literaturii; iar preocupãrile lui de gânditor al literaturii, ca şi mãrturia în favoarea artei lui Sadoveanu, venitã de la un om de un gust literar aşa de pãtrunzãtor şi de sincer, sunt instructive şi redau încrederea.

Studiile reunite în aceastã culegere au un stil uneori extravagant sau impropriu, cu unele formulãri pretenţioase sau termeni fistichii, lãsând impresia de provincialism şi de carenţã a gustului. Mai exact, limbajul lor are extravaganţe şi improprietãţi, lucruri neasumabile, nereluabile.
Ele lasã şi impresia unei oarecare dezlânãri—ca o însãilare de fragmente, mai degrabã decât nişte articole sau studii scrise dintr—o suflare ori aduse la o cheie ideaticã unicã. De aceea, abia montajele ca ‘Fragmente despre roman’ vor fi, prin forma care aminteşte de Ibrãileanu, cu adevãrat satisfãcãtoare literar—grupaje de reflecţii aparent disparate, reunite de o temã generalã comunã. Iar aceasta e şi forma cea mai proprie a scrisului critic al lui Ciopraga.
Studiile, care cer argumentaţie, nu—s prea bune, cu toate cã au meritele lor; însã Ciopraga exceleazã în forma, ilustratã şi de Ibrãileanu, a montajelor de scurte notaţii incisive şi precise.
Tonul e uneori şcolãresc, de o banalitate gãunoasã, cu apretãri cam indigeste; iar nãravul de a—l tot cita pe … Barthes provine vãdit dintr—un ifos de sincronism barbar. La nivel exterior, dominã un soi de mimetism care—i dã ghes lui Ciopraga spre corelãri din acestea sincronice (Barthes, criticã anglofonã). Iar stilul acesta apretat şi stângace, forţat, chiar artificial, contrasteazã cu naturaleţea ‘reflecţiilor nefanteziste’. Existã la Ciopraga un gust al formulãrilor pretenţioase, pedant—ridicole şi cert neinspirate. Ca sã mã refer la un alt autor care revine adesea în scrisul lui Ciopraga: stângãcia lui Ibrãileanu e una dublatã de ingenuitate şi, de aceea, oarecum fermecãtoare; pe când stângãcia apretatã a lui Ciopraga e una nesatisfãcãtoare, pedantã şi pretenţioasã. Stângãcie colţuroasã, neingenuã, pretenţioasã, apretatã—chiar cu efecte de absurd involuntar. Care ţine, aşadar, de mizeria spiritului, nu de ingenuitatea firii.
La fel, unele aprecieri pot pãrea, cum e şi inevitabil, peremptorii.
Bizarã e, oricum, calificarea lui Lovinescu drept ‘refractar formulelor noi’, într—un fel de unison cu poporanistul Ibrãileanu. Dealtfel, articolul lui Ciopraga despre Ibrãileanu conţine caracterizãri valabile, deşi forţa unei înţelegeri şi surprinderi organice îi lipseşte, se pare. [1]
Notaţiile despre anticalofilia lui Ibrãileanu sunt la obiect.
De un soi de comic involuntar pare remarca: ‘Ibrãileanu e—fãrã sã parã—un eseist’—amuzantã prin aceea cã meritele de eseist ţin, dacã ele existã, tocmai de domeniul imediateţii şi—al evidenţei, spre deosebire de acelea de umorist sau de ironist, care pot fi ‘ascunse’. Un scriitor nu poate fi criptoeseist, un eseist criptic, camuflat.
Un fond existã, judecãţile şi aprecierile lui Ciopraga nu—s lipsite de valoare, chiar când nu—s bine exprimate; gustul, deasemeni, este exact şi fin, mereu în linia justeţii estetice. Expresia imperfectã e adesea suplinitã de adevãrul intuiţiei estetice, de calitatea criteriilor intuitive folosite.
Ciopraga nu e nici moftangiu, nici snob; într—un rând, Maurois şi Zweig sunt daţi ca exemple de mari biografi.
Culegerea conţine şi o privire asupra romanului istoric românesc postbelic. Romanul istoric e şi pentru mine o preocupare literarã—însã dintr—un unghi cu totul altul decât acela auster al lui Ciopraga. Perspectiva lui Ciopraga este una ‘antipopularã’; pentru mine, ca şi pentru Stevenson, ocazia oferitã romancierului istoric este ‘şansa de a fi Dumas’, de a scrie ceva la fel de bun ca marile romane de aventuri ale lui Dumas. În ochii lui Ciopraga, acesta ar fi tocmai eşecul. Istoria nu poate fi ‘numai pretext’ pentru aventuri, senzaţional, o naraţiune vioaie şi trepidantã; de unde desconsiderarea la adresa senzaţionalismului şi a romanescului, a romanului istoric luat ca scriere de gen, în care Ciopraga nu numai cã nu credea, însã îl şi dezavua franc. De unde şi dezavuarea mecanicã a izbânzilor romanului de aventuri istorice. De ex., Ciopraga vede exemplaritatea lui Sadoveanu şi în depãşirea deprinderilor romanescului juvenil.


NOTE:


[1] ‘Mãştile lui G. Ibrãileanu’, în: Const. Ciopraga, ‘Între Ulysse şi Don Quijote’.