Din viaţã

Farizeismul nu e decât religia inerţializatã, orice religie inerţializatã, preschimbatã în contrariul ei, pervertitã, opusul Transsubstanţierii.
§
Pot învãţa şi de la Pãr. Freeman, ca şi de la laicul Gilbert, ambii, ortodocşi, respectul faţã de riturile Bisericii.
§
Tema catolicismului este harul (Waugh, Bernanos, Claudel, Bloy, Mauriac …). Lucrarea harului, acţiunea lui.
§
La predica Vinerii Mari, singurul autor citat a fost Berdiaev; însã s—a vorbit şi despre viziunea Sf. Francesco, cãruia i—a apãrut Iisus rãstignit (şi ce l—ar îndemna Iisus pe fiecare, ce sã dreagã). Predicatorul a semnalat un lucru interesant: cã în Patimile dupã Ioan termenii sunt deja aceia ai slavei—cã la Ev. Ioan biruinţa are loc chiar în Vinerea Mare. Cã Patimile dupã Ioan sunt scrise în cheia slavei.
La Ioan, Pãtimirea are deja ţesãtura slavei. Idee interesantã, de confruntat cu ceea ce aratã textele.
§
Vinerea Mare, comemorare a muceniciei Lui Hristos. Istoria biblicã e permeatã de moarte, de violenţã; înaintea Lui Hristos existaserã Ioan Botezãtorul, proorocii ucişi …. Nu cu Hristos începe mucenicia. Istoria scrisã în Biblie nu e una ‘securizatâ’, idilicã, ci abundã în crime, în moarte.
§
Universalitatea propusã de integriştii schismatici rãsãriteni ar fi atractivã—dacã ar fi şi realã.
§
De ce, în Pãtimirea dupã Ioan, argumentul care—l disculpã pe Pilat îl incrimineazã pe Iscariotean. De ce Iscarioteanul e cu atât mai vinovat, cu cât Pilat e mai nevinovat (în perspectiva argumentului din Evanghelie: atotputernicia divinã şi lucrarea Providenţei—de ce Pilat e simplã marionetã, pe când Iscarioteanul e cu atât mai vinovat).
§
A reacţiona fãrã furie sau indignare—ci cu discernãmânt, realist, moderat, în acord cu empiria.
§
Biblia, Sf. Toma, filozofii greci—rãgazul, lizarea nerãbdãrii. Însemne ale gãsirii ritmului.
§
Cãlãuzit, îndrumat de acea simpatie, aplecare, apreciere, tandreţe, acceptare şi complicitate.
§
Dan, umoriştii, Verne, Scott, Dumas, ceva SF, Simenon, basme. Existenţa hedonicã, hedonic—literarã. O idee de plãcere literarã.
Ca ‘Fracasse’. Cele trei ipostaze—ca ‘Fracasse’, ca Vesiolâi, ca Saki, ‘Pribegii’—v. II, ‘Kim’, Rovani şi Nosov—cãrţi vrute. A da gust. Plãcerea. Ca ‘Fracasse’.
Firesc vs. deteriorãri.
§
În stilul lui anost, banal şi oarecum îngãlat, Wright a publicat o analizã a INFANTERIEI STELARE, care e un roman machist—şi o carte pentru bãieţi. Wright spune cã e scrisã ‘într—un mod oarecum mecanic’.
§
Arghezi, Pillat; umorişti, eseişti; proze scurte, lirice, etc.. Gazetãrie (autohtonii). Romane.
§
Tonul firesc; impedimentul şi ceea ce împiedicã ca acest dialog sã fie unul al adevãrului. Considerente strãine adevãrului, ‘batista pe ţambal’.
§
A remarca ceva despre un text; eseul se poate referi la o caracteristicã a unui text.
§
Poezia.
Claudel, Waugh; Sf. Toma; Pãr. Bunge, benedictinii; Pieper, Sokolowski, Rahner, mariologul neamţ. Ca protestant, Bonhoeffer. Literar; patristic; necatolic.
§
Monahii sunt studenţi, ‘cursanţi’, nu absolvenţi; oameni pãcãtoşi, nu sfinţi. Iar împãunarea unora din ei e un mare rãu. Ifosele.
§
De ce am nevoie, din religie; ce îmi e necesar—şi ce e pozã, artificialitate.
§
Vulgaritatea stridentã şi neaoşismul fad ale lui Steinhardt.
§
Pastorala Ep. Petru îl citeazã pe Sf. Ieronim. Predica Ep. Aurel a fost declamatorie, sforãitoare şi anostã, însã cu ceva bun simţ. Iar fragmentele din pastorala Ep. Petru îl citau numai pe Sf. Ieronim.
Dupã omilia din Vinerea Mare, la care singurul citat a fost Berdiaev, omilia episcopalã de Paşti n—a citat pe nimeni, iar pastorala celuilalt Episcop, absent, pare sã se fi limitat la a—l cita pe Sf. Ieronim—un aer de normalitate.
§
Preconiul şi Litania (care îi invoca pe Grigore, Augustin, Atanasie, Vasile, Martin, Benedict).
Am conştientizat cât de mult îndrãgesc ritul apusean.
Din splendida, emoţionanta Missã pascalã, cele mai atractive sunt preconiul, Litania şi lecturile (Facerea; ‘Romanii’; Sf. Luca). Altãdatã, preferam ‘Ieşirea’, însã azi am gustat ‘Facerea’, ‘Romanii’ şi Evanghelia Învierii de la Sf. Luca.
Preconiul îndeamnã la manifestãri exultante ale bucuriei populare şi aduce, poate, ceva din atmosfera sãrbãtoririi Paştelui în antichitatea latinã.
§
Paştile, prilej de declamaţii gãunoase. Fals entuziasm.
§
Iisus cita un psalm de durere. Expresia e simbolicã.
§
Deniile, Liturghia Învierii şi cea din ziua de Paşti.
§
În creştinism nu suntem deloc ‘toţi la fel’. Nu e nevoie de pluralism religios pentru a asigura diversitatea uman—spiritualã.
§
‘Cã din mormânt iertarea a rãsãrit’.
§
‘Împãrãţia cea de obşte’.
§
Crihãlmeanu despre Haydn, deschiderea Raiului, invidie.
§
Cãrţi, cf. ieri (sb.)—Sf. Vasile, rugãc., grecul, o Evanghelie, nota—sb.. Sf. Toma, capadocienii, Cassian, Biblia.
§
Reuşita scrisului, la ambii ‘mei’ eseişti (preotul şi ziaristul). Când izbutesc.
§
Ca vameşul cel smerit.
§
Maria, Arhanghelul Mihail, Ioan Botezãtorul, Iosif, Petru şi Pavel, Andrei, Ioan, Grigore, Augustin, Atanasie, Vasile, Martin, Benedict, Francesco, Domingo, Teresa de Avila.
§
Predica patriarhalã: îi citeazã pe Sf. Vasile (prin Cruce se coboarã Iisus la Iad), Atanasie, Ioan Zlataust (lucrarea Treimii); despre taina Spovezii, Cruce şi Înviere, smerenie, puterea de a ierta şi curãţi, lucrarea Sf. Spirit; aratã cã Învierea se referã la vrednicia omului Iisus, la ascultarea Lui Iisus ca om.
§
Mizeria inerţialismului, ceva decadent.
§
Sediul sfinţirii, locul sfinţirii este eul, individualitatea, nu gesturile.
Kabuki ritualist.
§
Mai ales Simionescu, Galan, Mazilu, Bãieşu.
§
Ep. Sigrist, dezminţit, în ceea ce—l priveşte pe Chesterton, de cãtre Calvino, Borges, Kurp, unii catolici anglofoni ….
Chesterton despre Dickens (lugubrul); Stevenson despre Dumas. Borges despre Chesterton şi Bloy, anticreştinii Wells şi Shaw—pãrtinirea, tendinţa.
§
Loara.
Schopenhauer, Bloy, Chesterton, De Quincey, Shaw şi Stevenson; Kipling, Wells, Browne, ‘Halimaua’, Swedenborg, Kafka; Vergiliu, Dante, Blake, Poe, Coleridge, Whitman. Berkeley şi Hume. Budismul în ansamblu. Vechea literaturã scandinavã. Analizele de cãrţi, lista lui de cãrţi recomandate. Lecturi ocazionale, nedefinitorii. Eseistica, cronici literare, articole. Imaginea existenţei de înveterat cititor. Nu era un novice—sau un debutant. Bucuria cititului. Latura aceasta hedonic—intelectualã. O eminentã lecţie de apreciere a marii literaturi gustoase.
Una nu—l dezgusta defel de alta. Citea simultan autori care se detestau/ desconsiderau mutual. Era şi nefanatizat.
Şi altfel decât ca erudit emitent de aprecieri literare originale şi frapante, inspirate.
Sadoveanu, Waugh, Paleologu. Gracq şi Paleologu. Sadoveanu. Evreul interb.. Borges, Chartier, Gracq, Capote, Sadoveanu, Barbu, M. Caragiale, Radu P., Cãlinescu. Lang şi galezul. Stevenson.
A merge (mai ales) pe cãrţi.
Simmel; Pãr. Rahner, Pieper, Sf. Toma; Sadoveanu, Claudel, Stancu.
Loara. Waugh: vârsta. Ca la Sadoveanu …. Loara.
Nefanatizat.
Primeazã ca experienţã, confruntare (recitirea).
§
Acest stil noduros, asprit, care şi—a pierdut cursivitatea şi întâia naturaleţe.
§
Alternativa la femei:--cele douã filme de marţi, cel de ieri (sb.);--cele douã cu Rourke, de la extremele temporale ale carierei;--australianul, cele şase filme.
§
Loara.
§
Bunul simţ nu e banal; e foarte rar.
§
Cu frici prea multe, cu bucurii puţine.
§
De obicei, ceea ce face impresie sunt nu argumentele, ci tupeul cu care se face caz de ele, sau aplombul. Nu argumentele impun, ci verva sau tupeul cu care—s prezentate. Ar trebui sã ne lãmurim nouã înşine dacã la celãlalt ne—au impresionat argumentele în sine, prin calitatea lor logicã, sau tupeul, ‘mãrturia indirectã’, atitudinea psihologicã, asertivitatea.
§
Mã regãsesc mai degrabã în plimbãreţul de pe malul Loarei, în cititorul şi geograful de la malul Loarei. Nota lui afectivã e a mea în mai mare mãsurã, cu el mã identific mai mult, în el mã recunosc de predilecţie.
§
A nu fi bun de nimic, a fi fleaşcã.
§
1—2 eseuri de religie, 2 de literaturã; ocazional, filozofie, muzicã ….
§
Eseistul capital, culegerile de eseisticã. Cele de gazetãrie; culegeri antume de ziaristicã, ed..
§
Pofta disjunsã de simpatie şi de acceptare, lipsitã de înţelegere. Pofta nepriceputã şi neisprãvitã.
§
Nu discut o carte, ci locuri din ea.
§
Cu ce ies. A merita. Evreul interb., Ralea, Eliade, Ciopraga, Tresmontant, Chartier, Kurp, Pãr. Freeman, Arghezi, Cãlinescu, Lovinescu, Sadoveanu şi Stancu. Forma scurtã. Nae (şi meditaţia pascalã).
Vârsta.
§
La acest stenic nivel al plãcerii (ca acela dat de citirea lui Ciopraga).
§
Intenţia mea primã fusese una criticã, deziluzionistã—aceea de a sublinia ratarea respectivilor romancieri—nu numai împrejurarea cã posibilitatea literarã a fost oferitã, data, însã şi aceea cã o evaluare esteticã aratã cã a fost ratatã. Intenţia mea era de a confrunta obiectiv ceea ce s—ar fi putut face, cu ceea ce s—a fãcut: irosirea şansei. Şansa de a produce literaturã dumasianã—şi superior dumasianã, nu numai pastişe (lingave), şi irosirea acestei şanse. Porneam de la faptul cã respectivii avuseserã şansa de a fi dumasieni, şi eşuaserã în a fi prolicşi propagandişti ai anostei xenofobii ceauşiste. Li se oferise şansa de a fi Dumas; li se dãduse şansa de a scrie ca Dumas, de a scrie nişte romane dumasiene—iar ei n—o fãcuserã.
Aşadar, nu apriorism—ci tocmai testare, ‘ciocãnire’.
§
2 x Dumas, 2 x Dan, Stevenson, 3 x Scott.
Sadoveanu, Maalouf, 2 x Waltari, Crişan.
§
O smerenie surâzãtoare şi puternicã, virilã. Smerenia nu înseamnã necurãţia îngãlãrii spirituale.
§
Acest clasicist devotat fusese un modernist programatic şi avizat, iar conservatorul temperamental fusese un liberal ideologic şi un modernizator prin intelect şi prin voinţã, din considerente de utilitate public—civilizaţionalã. Însã în ‘simbolismul românesc’, el penaliza un modernism factice, imitativ, neizbutit şi veleitar—o intenţie nerealizatã, o iluzie, un miraj.
Nici crezul literar (modernist), nici temperamentul, nici ideologia nu—l îndemnaserã la vestejirea întâiului simbolism românesc, şi a modernismului antebelic, resimţit de Lovinescu drept factice, artificial şi nereprezentativ.
Dorise, desigur, sã fi existat un simbolism românesc; însã palidele, zice—se, rezultate antebelice au fost de naturã sã—l decepţioneze. Aşa trebuie interpretat verdictul lui negativ—şi nu în rama unui autohtonism poporanist.
La Lovinescu ca şi la Maiorescu, Gherea, Zarifopol, Ibrãileanu, Ralea, Cãlinescu, George, literatura este ocazie pentru o discutare de amploare a civilizaţiei naţionale, a condiţiilor acesteia. Fãcând critica unei literaturi, analistul se pronunţã, apoi, şi asupra unei civilizaţii, a condiţiilor şi funcţionãrii ei, a articulãrilor, disfuncţiilor şi perspectivelor ei.
§
Gazetãrie şi reflecţie; ritmul ziaristicii şi posibilitatea reflecţiei de calitate, vii, pãtrunzãtoare, autentice—nu un surogat gazetãresc.
§
Reluabilii—citibili cu interes viu—a testa—neapr.—‘Fracasse’, Ghica, Neculce, Creangã, Hogaş, Sadoveanu—a da gust—plãcerea.
§
Cine—l citeşte bine pe un autor n—are nevoie sã şi scrie bine despre el; cãci e vorba despre altceva decât furnizarea unui subiect. Nu de un subiect are nevoie acel cititor, când reia operele îndrãgite. Aceste lecturi sunt parte a vieţii lui personale, a bucuriei lui, a plãcerii lui, ceea ce transcende scrisul. Nici nu are nevoie sã treacã în scris—sau la scris. Experienţa plãcerii acesteia transcende simpla furnizare a unui subiect de exploatat. De ex., e irelevant cã G. Cãlinescu n—a scris pe larg despre Leopardi sau Saint—Simon, nici albanezul Barbu despre albanezul Ghica, nici Sadoveanu despre Neculce; exprimatã literar sau nu, plãcerea le—a rãmas plãcere—ceva personal şi definitoriu. Faptul de a citi bine un autor este, uman, suficient; nu mai e necesarã şi ‘mãrturia’, relatarea. Ba chiar discreţia—aproape secretul—pot sã înteţeascã plãcerea, o pot stimula.
§
Nu mai e nevoie sã adaug şi eu lovituri, bice, arsuri.
§
Crasa incompetenţã umanã, juxtapusã pretenţiei sau veleitãţii de a perora despre … Evagrie, etc..
§
Pe Ciopraga îl citesc cu simpatie.
§
Novice.
Deprinderi.
Nãravuri.
§
‘Morgan’, Ciopraga—cu ce ies.
§
Schiţasem o dietã sãptãmânalã de romane de aventuri [mãcar 8], ambiţioase romane istorice [vreo 7], eseisticã şi gazetãrie [6—GC, EL, TA, MS], umorişti [6], mari romane [8], poezie [Arghezi, Pillat, Stancu], literatura ca artã şi plãcere, Stancu şi Slavici.
Plãcerea datã de stil.
§
Cu aceeaşi cãmaşã albã am mers: la riturile din Vinerea Mare, la Missa de Paşti, la cimitir şi, in a treia zi de Paşti, din nou la cimitir, dimineaţã.
§
O şansã în linii mari corect trãitã.
§
Eu nu cred cã romanele lui Dumas, Scott, Stevenson şi Weyman ‘se reduc’ la aventurã; emoţiile oferite de ele au mai multe cauze. Nu numai de aventurã e vorba. Existã în mod cert excitaţia ‘exotismului istoric’, a ‘colorii istorice’, ca element deosebit. Cititorul lor cautã senzaţia, emoţia; însã nu numai duelurile sau turnirurile sau bãtãliile de anvergurã, descrise în astfel de romane, i le dau.
Aventura singurã n—ar fi deajuns. Nici nu explicã de una singurã plãcerea datã, cui o are, de aceste povestiri. Însã e nevoie de o minte experimentatã, pentru a putea desluşi.
§
Moftangii comit, în privinţa romanului de aventuri istorice, o greşealã destul de elementarã. Ei inventariazã elementele rudimentare, abstracte, stereotipe, repetitive, pe când miza esteticã a naraţiunii populare este tocmai arta de a povesti—ceea ce se face cu aceste elemente, în ce sunt transformate. Are meritele şi defectele basmului. Existã numai ‘în stare naratã’, ca artã a povestirii. Altfel, ingredientele sunt, ca şi la basme, stereotipe.
Obiecţiile de acest fel sunt, aşadar, fie ignorante, fie ipocrite. Inventivitatea povestitorului popular merge în direcţia artei de a povesti; altfel, el preia ceea ce are la dispoziţie—un set de convenţii.
Stereotipia şi repetitivitatea stocului de elemente fundamentale ale naraţiunii populare de aventuri nu constituie un defect sau o greşealã. Este chiar o premisã a genului, prin aceasta se constituie, e baza lui.
Originalitatea romancierului popular constã în arta de a povesti, în ceea ce face cu aceste elemente standard. A—i imputa stereotipia denotã nepriceperea caracterului artei ce e de aşteptat de la el. Nu prin inventivitate în direcţia situaţiilor se defineşte acest gen de povestire. Bineînţeles cã existã locuri comune, repetabile—aceasta ţine de chiar esenţa artei populare.
Nu repetitivul, ci pura artã a povestirii, suspansul inerent constituie farmecul literaturii de aventuri.
§
Bale, Buñuel, Tarantino, Gibson, ‘Kane’, Fellini, Kazan, ‘Jack …’ (cu P.), ‘Zbor …’.