Schimbarea gãrzii bolşevice şi Dan Deşliu

Schimbarea gãrzii bolşevice şi Dan Deşliu




O emisiune TV fãcutã de Stejãrel Olaru, şi în care au comentat sau au relatat Dimisianu, Breban şi alţii, tenta o bizarã eroizare sau mãcar reabilitare a lui Deşliu—în ipostaza sau sub chipul ‘ultimului Deşliu’, cel de dupã ‘limpezire’ sau ‘convertire’, cum mai era numitã abjurarea de cãtre acesta a comunismului. Încã mai deconcertant, eroizarea militantului anticeauşist Deşliu era şi dublatã de reabilitarea poetului Deşliu, cel din anii ’70.
Bãtut în public de securişti, Deşliu apare şiroind de sânge şi le aratã confraţilor scriitori ‘ce fac comuniştii’. Oare în anii ’50 nu ştiuse despre aceste procedee? Sângele lui Vulcãnescu, modul cum fuseserã trataţi Dan Botta, Voiculescu, Noica, Ion Barbu şi alţii nu—l instruise despre ‘metodele comuniştilor’?
Târzie deşteptare! Eu cred cã, în anticomunismul lui, Deşliu lãsa sã se exprime invidia celui marginalizat prin schimbarea de generaţii. O nouã promoţie de scriitori comunişti apãruse şi se ridicase odatã cu preluarea puterii de cãtre Ceauşescu: ei se numeau Neagu, Pãunescu, Breban, oamenii noi, tânãra gardã. Ca şi în Bogza şi Popovici, în Deşliu vorbea numai orgoliul rãnit, pizma, ciuda. Ce abuzuri vãzuse el în vremea lui Ceauşescu, şi cãrora sã nu le fi fost martor în anii ’40—’50.
Deşliu curãţase scena de Ion Barbu, Voiculescu, etc.; însã spera cã a curãţit—o pentru el, şi s—a vãzut cã a curãţit—o pentru succesorii lui, cã şi el a fost mãturat de noii corifei ai regimului. N—a acceptat aceastã schimbare de generaţie; orgoliul nu i—a permis sã i se plieze.
E de admis cã protestul anticomunist al lui Deşliu a fost unul real şi explicit; însã mobilurile nu i—au fost cele mai curate.
Deşliu o fi locuit într—un demisol infect; însã mânca la cantina Casei Scriitorilor, pe când Noica ieşise fãrã dinţi din închisoare.
Turbarea lui Deşliu provenea din orgoliu, nu din civism şi umanism; nu s—a putut împãca şi resemna cu succesiunea generaţiilor. Ce i—a putut arãta, ce l—a putut învãţa ceauşismul, ce sã nu fi vãzut deja sub dejism?
Eu cred cã Deşliu a rãmas puşlamaua dintotdeauna—excedatã sau înfuriatã de fireasca schimbare de generaţie adusã de ascensiunea lui Ceauşescu. Cu ascensiunea lui Pãunescu, Breban, Neagu, D. R. Popescu, Sãraru, rãmânea, fireşte, mai puţin loc pentru satrapii vechiului proletcultism, pentru Deşliu, Bogza, Popovici, etc.. De aici, ‘limpezirea’ acestor lamentabili.
Mai mult decât de faptul cã el însuşi a fost bãtut, lui Deşliu ar fi putut sã îi pese cã Noica a fost torturat, cã Voiculescu a fãcut închisoare. Nu i—a pãsat.
Cu tupeu, se referea la sine ca la POETUL, şi se credea Ovidiu. Aferim! Tupeul nu i—a lipsit, se vede, nicicând.
Se comenteazã, lacrimogen, cã ‘bietul Deşliu’ se întreţinea scriind cinci articole pe sãptãmânã. Ei, alţii, mai alfabetizaţi, n—aveau voie sã scrie niciunul.

Despre anticomunismul furibund al lui Bogza şi Popovici s—a tot vorbit; aştept sã aud de—acum şi despre acela al lui Andriţoiu, Victor Tulbure şi al altor imbecilitãţi.