ALTE NOTE DESPRE ‘ALEXIS SAU TRATAT DESPRE LUPTA ZADARNICÃ’ AL MARGUERITEI YOURCENAR

ALTE NOTE DESPRE ‘ALEXIS SAU TRATAT DESPRE LUPTA ZADARNICÃ’ AL MARGUERITEI YOURCENAR


Arta unei cãrţi e substanţa ei, iar dacã ALEXIS, acest scurt roman de frumuseţi desãvârşite, este o carte a lecţiei clasice, ĩnvãţate, dupã chiar mãrturisirea autoarei, de la Gide, cum altfel decât gidianã ar putea fi cartea, ĩn substanţa, tratarea, abordarea şi arta ei? Substanţa cãrţii e ĩnsãşi arta respectivã—ĩn mãsura ĩn care aceasta existã. Alexis, cu muzica şi cu cãsãtoria lui neconsumatã, la Gide m—a dus cu gândul; iar Dna. Yourcenar mãrturiseşte cã de la Gide a preluat—sau a ĩnvãţat—pe lângã referinţa vergilianã din titlu—adicã onomastica protagonistului—şi parafraza din subtitlu, ‚numai’ abordarea, tratarea clasicã, ‚voalatã’, şi curajul aparte al acestei forme, şi deasemeni evitarea formei de roman—sau cã a vãzut la Gide proba viabilitãţii formei clasice.
Ce altceva important mai putea ea prelua de la Gide, decât ĩnsuşi spiritul formei alese?
Alexis defineşte viaţa ca fiind atroce, zadarnicã şi urâtã.
ALEXIS a fost scris la 24—25 de ani. Ĩl aduce pe cititor ĩn atingere cu experienţa esteticã genuinã, constituie o mare experienţã de artã, salutarã.
Ca eseistã, Dna. Yourcenar a explorat cu iscusinţã arta atâtor scriitori invertiţi—de la Mann şi Kavafis la Mishima. Departe de convenţionalitate, gândirea ei literarã, evident orientatã cãtre analitism şi cãtre naraţiunea simbolicã, arboreazã standarde estetice clasice, ĩn toatã puterea cuvântului clasice.