Gânduri despre benedictinism

Gânduri despre benedictinism



Pentru fiecare dintre noi, cei interesaţi de variatele spiritualitãţi cãlugãreşti (nu voi spune ‘monahale’, fiindcã nici dominicanii, nici iezuiţii nu sunt monahi), existã Ordine care exemplificã cel mai bine luminozitatea existenţei acesteia de rugãc.; pentru mine, întâietatea revine monahismului rãsãritean (impropriu numit ‘bazilitan’), cu o simpatie aparte pentru monahismul palestinian şi acela egiptean, iar dintre Ordinele şi formele apusene ale vieţii consacrate, respectul meu le revine în principal benedictinilor, carmeliţilor şi dominicanilor.
Benedictinii sunt Ordinul cel mai impozant; alţii ar spune, poate, acelaşi lucru despre iezuiţi sau despre franciscani, la care realizãrilor religioase, culturale, caritative li se adaugã şi ponderea numericã intimidantã. Benedictinii sunt, comparativ, puţini; însã deopotrivã cei mai interesanţi şi cei mai tonifianţi.
Cadrul vieţii benedictine este eminamente adaptat lucrãrii Lui Dumnezeu, numitã şi slujba dumnezeiascã, Liturghia Orelor sau Ceaslov. (Catolicii români de rit apusean folosesc un limbaj confuz, orientalizat, numind Euharistia ‘Liturghie’, în loc s—o numeascã Missã. De unde surpriza românului care îi aude pe francezi spunând cã merg la ‘Missã’, şi la început nici nu ştie despre ce este vorba. De fapt, Euharistia este Missa, iar Liturghia se referã la ‘Ore’, la Ceaslov. Pentru catolic, ‘Liturghia’ înseamnã Ceaslovul, iar Euharistia este Missa.)
Apãrut într—o vreme de pluralism monastic, când, aşadar, existau mai multe formule de organizare a vieţii cãlugãreşti, benedictinismul avea sã beneficieze de exclusivitate—vreme de douã veacuri, toţi monahii apuseni trãiesc dupã regula benedictinã, ca urmare a impunerii de cãtre Împãratul Ludovic.
În sensul propriu, benedictinii nu sunt un Ordin, ci o confederaţie de mãnãstiri. Adjectivul însuşi a intrat în uz foarte târziu, din considerente practice, pentru a—i deosebi pe ‘vechii’ monahi de reformele benedictine şi de celelalte Ordine. Iar ‘Confederaţia’ ca instituţie dateazã abia de ceva mai mult de un veac. Altfel, vechiul benedictinism este un localism, o formã care accentueazã localul, autonomia mãnãstirii, spre deosebire de orânduirea piramidalã a celorlalte Ordine.

Ordinul benedictin a fost foarte drag inimii franceze. Franţa a constituit unul din cele mai importante rezervoare de vocaţii benedictine; tot de aici au pornit şi cele mai robuste—unii ar zice, crâncene—reforme, cistercienii şi trapiştii. Francezii priveau benedictinismul, în mod instinctiv, ca pe o elitã a cãlugãriei; ceea ce şi este.

Pentru literaţii francezi catolici, benedictinismul apãrea ca alegerea evidentã, ceea ce mãrturiseşte pentru respectabilitatea acestei forme de organizare. Claudel vrusese sã fie benedictin, Bloy îl pizmuia pe Huysmans fiindcã acesta devenise (oblat), iar Sf. Toma chiar fusese; benedictini au fost şi câţiva dintre cei mai scandaloşi reformatori postconciliari (alde Hume, Weakland, iar mai înainte cei de la Chevetogne). În contextul transformãrilor din Bisericã în sc. XX, benedictinii au fãcut figurã de progresişti, de reformatori, şi au şi dat câteva dintre cele mai controversate figuri ale stângii teologice şi religioase. Nu au rãmas strãini nici de extravaganţe sincretiste, şi n—au fost cu nimic mai prejos decât iezuiţii în reinventarea pietãţii postconciliare. Unii le atribuie pornirea avalanşei reformelor liturgice. În mod cert îi regãsim în avangarda revendicãrilor progresiste şi a subminãrii autoritãţii romane. În general, s—au comportat ca un Ordin foarte progresist şi netradiţionalist; din nou, cu nimic mai prejos decât iezuiţii ori dominicanii. Excepţii existã, ca oriunde, iar reprezentarea e nuanţabilã. Esenţialul, însã, e acela enunţat. Benedictinii de azi sunt un ordin mai ales progresist, de avangardã. Cele câteva ‘mãnãstiri tradiţionaliste’ au fost iniţiative rãzleţe, şi tocmai nevoia înfiinţãrii lor spune atâtea despre contextul general al vieţii în interiorul Ordinului.
Trebuie remarcat cã, în general, în catolicismul sc. XX, cãlugãrii s—au afirmat mai ales ca avangardã, ca progresişti, ca iniţiatori ai reformelor, la antipodul atonitismului reacţionar. Probabil cã efectele n—au fost mereu chiar cele mai de dorit, însã faptul mãrturiseşte pentru dinamismul şi libertatea din aceste medii.