Yasujirō Ozu pentru români

Yasujirō Ozu pentru români






În loc sã fac lucruri mai bune, şi în mod sigur mai interesante, eu mi—am petrecut, vai, sfârşitul adolescenţei într—un mod deloc onorabil [1]: citind reviste vechi de cinema; de aceea, cunoscând bine presa autohtonã de cinema de la sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70, sunt aproape sigur cã la noi, în anii ’60, nu se scria despre Ozu.
Poate cã aveam 23 de ani atunci când am aflat despre Ozu, probabil dintr—un dicţionar de cinema—de la Bresson, Schrader şi ‘stilul transcendental’.

Yasujirō Ozu a fãcut şase filme în culori, în cinci ani. Mai existã şi alte 13 filme sonore, fãcute în perioada ’36—’57.
Poezia filmelor lui Ozu e una de nivel literar—adicã rivalizeazã cu aceea literarã, şi suscitã emoţii la fel de vii.
Ca orice evoluţie artisticã realã, nici a lui nu e, cred, ‘miraculoasã’. Ea s—a produs treptat, gradual, cu tatonãri, cu descoperiri, testând, pe încercate. Şi e cu atât mai firesc sã existe o evoluţie, cu cât termenul final al acesteia e ceva mai impunãtor şi mai excepţional.
A lucrat mult, ca toţi artiştii japonezi; marii japonezi sunt salahori, nu diletanţi. A ajuns, în arta filmului, la o maturitate integralã, şi spun: ‘a ajuns la …’, nu: ‘a adus …’.
Dintr—un punct de vedere extrinsec, Ozu are însemnatul merit de a nu fi dat Apusului filme cu samurai.

Figurã simbolicã deopotrivã ca om şi ca artist, având cinemaul ca înregistrare şi mãrturie de—a lungul unei întregi vieţi (cãci Yasujirō Ozu a fãcut cinema de la 23 la 58 de ani, aşa cã a avut mereu filmul alãturi, ca expresie şi înregistrare; în breaslã a intrat la 19 ani, la 23 de ani regizând primul sãu film), Yasujirō Ozu s—a identificat cu nişte calitãţi de artã—nu numai minimalismul, ci şi poezia.
Yasujirō Ozu n—a venit în cinema ‘gata format’ ca om; dimpotrivã. A ucenicit pe când fãcea cinema. De unde, poate, esenţialitatea locului cinemaului în existenţa acestui om care fusese cinefil încã din anii de şcoalã; a crescut vãzând filme, apoi a trãit fãcându—le el însuşi.



NOTE:

[1] Cãci lucrurile iau, în cazul meu, ca şi în acela al lui Rozanov şi al dlui. Oblomov, nivelul cel mai de jos—cel mai lamentabil—acela rusesc, turnura ruseascã a lucrurilor, de un sordid fãrã scãpare.
Oblomovismul, de ex., e numai contemplativismul la cel mai jos nivel, la nivelul abrutizãrii.
În cazul meu, al lui Rozanov, al dlui. Oblomov, lucrurile se acordã cu cea mai lugubrã variantã a unei situaţii.