Proclu Diadohul [Πρόκλος ὁ Διάδοχος]

Proclu Diadohul [Πρόκλος ὁ Διάδοχος]





Proclu Diadohul a trãit 74 de ani şi a avut o activitate multiplã şi o viaţã publicã amplã şi expusã; pãrãsind cariera juridicã, a fost profesor, metafizician, teurgist, matematician, era om evlavios şi religios, a trãit în mari oraşe şi, mai ales, la Atena. A scris, a predat, a organizat învãţãmântul, a studiat, a cãlãtorit; faptul cã era sincretist nu înseamnã cã el ‘credea orice’. Înţeleg de ce a inspirat afecţiune şi simpatie.
Ca scriitor, a fãcut cinste fiecãruia dintre domeniile pe care le—a ilustrat. E important în istoria metafizicii şi a teologiei, a exegezei platoniciene, a matematicii, a ezoterismului antic, a teurgiei, a poeziei, a învãţãmântului.
Se nãscuse la 849 de ani dupã Platon, la 796 de ani dupã Aristotel, la 208 ani dupã Plotin şi la 170 de ani dupã Iamblihos.
Viaţa şi activitatea lui par sã aibã o desãvârşire care altora le lipseşte, de o demnitate neforţatã, umanã, fireascã, fãrã cusur. Are în comun cu unii din ultimii pãgâni farmecul.
Naşterea lui coincide cam cu începutul episcopatului Sf. Chiril Alexandrinul.
În cadrul pãgânismului, Diadohul apare ca om de credinţã, credincios pios; credulitatea e dizgraţioasã, însã el nu face aceastã impresie. Religiozitatea lui, expresie şi, poate, substrat al unei existenţe în care intervenea supranaturalul (cãci nu vãd de ce aceste pitoreşti hagiografii pãgâne ar fi mai puţin creditabile decât acelea creştine, pe care, uneori, le preced), putuse servi ca model—altor intelectuali. Cu alte cuvinte, numai o intervenţie dumnezeiascã ar fi putut transforma aceastã religiozitate intelectualã în izvorul unei relansãri a religiozitãţii active a poporului pãgân, a credincioşilor pãgâni de rând. Ea e de naturã sã îi farmece mai cu seamã pe intelectuali, provenind de la unul de—al lor, de la un savant de prim rang.
Numele i l—am întâlnit prima datã la Nietzsche.
Izgonitã din Partenon, zeiţa Atena s—a adãpostit în casa Diadohului.
Aceastã zeiţã îi apãrea în vise.
Pãgânismul lui Proclu Diadohul era, probabil, monoteist, nu politeist; prin forţa lucrurilor/ plagiatului, a servit ca unul din întâii mari teologi … creştini. (Genealogia teologiilor neoplatoniciene pãgâne se preteazã la discuţii senzaţionale; Charles Bigg, în cartea lui despre creştinii platonicieni din Alexandria, menţioneazã ipoteza cã Amoniu, creştinul apostat, dascãlul lui Plotin, ar fi putut proveni din şcoala Sf. Clement, ceea ce inverseazã fluxul şi face din teologii pãgâni legatarii unui autor creştin.)

În vremea lui, în istoria sc. V, pãruse sã se afle la antipodul creştinismului; curând, aproape imediat, s—a vãzut cã nu era deloc aşa, şi cã Biserica se putea regãsi în teologia lui şi a unora ca el. Antagonismul fusese, poate, iluzoriu—în plan profund; cu toate cã reconcilierea a fost cu neputinţã şi de negândit.
Direcţia teologicã arãtatã de scrierile lui nu era, pânã la urmã, alta decât aceea a creştinismului, iar întâlnirea şi confluarea necesarã s—au petrecut prompt, au survenit rapid, mai iute decât s—ar fi putut crede.

Când eram copil, dãdeam ocol ‘Sf. Nicolae Domnesc’ şi priveam cu nesaţ la chipurile pãgânilor zugrãviţi acolo; mi—ar plãcea ca şi Diadohul sã fie unul dintre premergãtorii pãgâni ai Evangheliei, zugrãviţi la ‘Sf. Nicolae Domnesc’.

Cei care îi admirãm pe neoplatonicieni, o facem nu fiindcã am vedea în ei nişte inşi aiuriţi, aerieni şi extravaganţi—ci dimpotrivã, deoarece îi considerãm mai umani, sobri şi mundani. Erau gânditori cu capul pe umeri, cu picioarele pe pãmânt. În bãtãlia politic—religioasã a lichidãrii pãgânismului şi instaurãrii statului creştin, au aparţinut taberei perdante, au fost prost situaţi, poziţionaţi. Erau, poate, conştienţi cã tendinţa socialã favoriza o religie cu virtuţile creştinismului. În cele din urmã, o conlucrare a spiritualitãţilor a fost necesarã (ceea ce se numeşte ‘platonismul Pãrinţilor’). O parte din acest pãgânism a fost preluatã, nu eradicatã. S—a trecut la o sintezã. Creuzetul cultural elenistic nu a fost sfãrâmat. Sigur cã nu totul convenea credinţei creştine, nici tendinţei momentului. Ceva, ceea ce s—a judecat a fi satisfãcãtor şi util, a rãmas, a fost pãstrat. Nu totul era, din punctul de vedere al creştinismului, de egalã valoare. Perspectiva neoplatonicianã a falsului Areopagit a continuat sã nutreascã creştinismul vreme de veacuri—sau poate cã mãsura înrâuririi acesteia o dau mileniile. Arca dionisianã a preluat pentru creştinism binele neoplatonismului. Mistica aceasta obiectivã şi cosmicã le displace promotorilor Vaticanului II; e deopotrivã de semnificativ faptul cã Balthasar i—l preferã pe Sf. Juan lui Dionisie, ca şi faptul cã Arturo Vasquez face gestul invers, acela de a—l prefera Sfântului Juan pe Dionisie. Simmel vedea un progres în trecerea de la icoana bizantinã la Luther.
Pentru alţii, reiterarea/ reluarea/ reeditarea neoplatonismului e o erezie şic, o provocare şic, o tiflã, ceva epatant.
Existã şi ‘cochetarea’ cu neoplatonismul—numai cã, uneori, vorbitul despre aceasta în termeni de ‘cochetare’ e el însuşi o formã de cochetãrie; mã gândesc la Ep. Sigrist, care se declarã neoplatonist, şi care probabil cã ia aceastã racordare mai în serios decât ar pãrea dispus sã o facã.

Se întâmplã sã se sublinieze cã intelectualii creştini au fost neînduraţi în faţa persecutãrii politico—civile a pãgânismului decrepit; însã nu altfel fuseserã marii pãgâni—nici ei nu se disociaserã de persecutarea creştinismului, şi ei vãzuserã în acesta o aberaţie dezgustãtoare. Creştinii nu au fost mai nedrepţi decât fuseserã pãgânii, care asistaserã la fel de impasibili la persecutarea creştinilor—când n—o şi salutaserã sau încurajaserã, când nu aclamaserã tentativele politice de eradicare a creştinismului. Intelectualii pãgâni nu ştiuserã sã se arate mai clemenţi. Nu fuseserã defel mai … toleranţi.
Sã nu credem cã marii intelectuali pãgâni se înduioşaserã de soarta creştinilor perscutaţi, sau arãtaserã mai multã milã sau magnanimitate.
Ba se poate spune cã filozofii pãgâni le—au dat creştinilor un exemplu de intoleranţã şi de fanatism. Creştinii au rãspuns cam la fel—şi nu s—au arãtat superiori persecutorilor lor.