Dyo physeis

Dyo physeis




Citind nişte documente şi studii referitoare la monofizitism, constat cã într—adevãr abisul care separã cele douã înţelegeri divergente e de netrecut, şi dacã pare altfel, faptul se datoreazã cripto—monofizitismului care caracterizeazã gândirea creştinã obişnuitã; altfel, Iisus era un adevãrat individ uman, o adevãratã persoanã umanã, pentru cã, deşi s—ar pãrea cã noi, modernii, înţelegm prin ‘persoanã’ mai mult decât înţelegeau anticii implicaţi în disputele cristologice, adevãrul este cã, de fapt, înţelegem mai puţin—ceea ce numim noi ‘persoanã’ corespunde ‘sufletului raţional’ din terminologia anticilor. Iisus are un suflet raţional, adicã este un individ uman real. Metafizic, acest suflet raţional se poate spune cã nu îşi are centrul în sine, ci în Tatãl; dar asta nu diminueazã cu nimic realitatea umanitãţii lui integrale şi plenare.
Ca om, Iisus nu e incomplet; nimic nu lipseşte umanitãţii Lui.
Un articol al lui Tadros Malaty spune cã ‘Şcoala antiohianã accepta teologia sãlãşluirii, adicã Dumnezeirea sãlãşluieşte în omenitate, de parcã Iisus Hristos ar fi douã persoane în una’. Dacã prin asta, autorul înţelege cã Iisus nu era o adevãratã persoanã umanã, atunci se înşealã. Unirea Logosului cu omul Iisus s—a fãcut în aşa fel încât umanitatea Acestuia sã fie integral pãstratã. Iar cele douã teze antiohiene (omenitatea realã şi desãvârşitã a Lui Hristos; impasibilitatea Dumnezeirii) sunt perfect ortodoxe; din pãcate, ele sunt corelate şi cu douã erori, cu douã erezii (‘asocierea juridicã, extrinsecã a celor douã firi’; situarea unirii firilor la un moment ulterior Buneivestiri).

Cristologia Romei reuneşte ceea ce e valabil atât în cristologia antiohianã cât şi în aceea alexandrinã; trebuie recunoscut cã teologia antiohianã e grevatã de erori mai stridente decât cea egipteanã (adopţionismul implicit; juridismul unirii firilor), însã menţine nişte principii teologice absolut indiscutabile: impasibilitatea divinã şi deplina omenitate a Lui Iisus.
Pe de altã parte, alexandrinii, cu dogma Nãscãtoarei de Dumnezeu şi cu pãtimirea Logosului, simbolizeazã, însã întrec ţinta; afirmaţiile lor sunt simbolic adevãrate, însã literal discutabile. Într—o mãsurã, ortodoxia Antiohiei este literalã şi raţionalã, pe când a alexandrinilor este intuitivã şi exprimatã simbolic.
Ortodoxia antiohianã cunoaşte limitãri, are limite; aceea alexandrinã dã naştere la neînţelegeri, expresiile sunt mai puţin riguroase, mai puţin valabile literal. Nu e nesemnificativ cã, deşi antiohienii au pus bazele antifilioquismului de mai târziu, Fotie cel Mare preluând triadologia antiohianã, şi deşi se spune cã Roma şi Alexandria aveau tradiţionale raporturi cordiale, totuşi Leon I avea consideraţie pentru Teodoret, iar Nestorie încuviinţa dogma calcedonianã, se declara de acord cu ea. Nestorie afirma cã ceea ce vrusese el sã spunã e ceea ce a proclamat Calcedonul.
Ca doctrinã, nestorianismul a fost un insucces; Bisericile numite ‘nestoriene’ nu s—au înfiinţat dupã Sinodul efesean, ci ulterior, un sfânt nestorian a fost multã vreme crezut monofizit, iar Antiohia a devenit o citadelã monofizitã. Raţionalismul nestorian nu corespundea înclinaţiilor populare. Dacã nemulţumiţii de la Calcedon s—au numit monofiziţi, nestorienii nu sunt nemulţumiţii de la Efes, ci o iniţiativã separatistã ulterioarã, şi care n—a avut niciodatã amploarea numericã a monofizitismului; ba chiar, deşi aflate la extremele spectrului cristologic, între cele douã confesiuni confuziile erau posibile. Alexandria a devenit metropola teologiei alexandrine; însã şi Antiohia a devenit tot o citadelã a teologiei alexandrine, nu a aceleia antiohiene.
S—a dovedit cã sirienii nu erau deloc mai diafiziţi decât egiptenii, şi numai Antiohia ca centru intelectual grupase, la un moment dat, nişte teologi înclinaţi cãtre o exegezã literalã şi care sã respecte impasibilitatea dumnezeiascã, etc.. Înţelegerea alexandrinã avea de partea ei sensibilitatea popularã de pretutindeni, a mai tuturor popoarelor rãsãritene. Înţelegerea antiohianã nu avea niciun fel de prizã popularã.
Pe hârtie, raţional şi literal, axiomele antiohiene sunt cele corecte (ceea ce Roma a recunoscut implicit prin Tomul de la Calcedon, prin lovitura aprigã datã tendinţei chiriliene, şi explicit prin schimbul dintre Leon şi Teodoret, ca şi prin confirmarea adusã de cãtre gratitudinea lui Nestorie, care, din mizeria şi restriştea exilului sãu, saluta revoluţia calcedonianã), fiind, însã, şi cumva unilaterale, parţiale; intuitiv, axiomele alexandrine corespund unei înţelegeri mai adânci şi mai cuprinzãtoare. Atitudinea alexandrinã a fost mai impulsivã şi mai perspicace. Depãşea un pic ţinta, pentru a o atinge; antiohienii nici nu ajungeau la capãtul explicaţiei, nu aveau resursele tehnice pentru a merge pânã la capãt. Alexandrinii explicã mai intuitiv, mai mistic dacã vreţi, însã integral, complet. Extrapolând, poziţia antiohianã corespunde unui pozitivism teologic, şi are insuficienţele ei majore. Distingând cu acribie firile, ajunge sã nu le mai poatã sesiza bine în unitate.
Posteritatea doctrinarã antiohianã este aceea a lui Fotie cel Mare şi a antifilioquiştilor—în primul rând, prin refuzul unei exegeze care sã transfere iconomicul în trinitar, ceea ce revine manifestãrii în ceea ce revine esenţei. Antifilioquiştii sunt legatarii Antiohiei nestoriene.
Acribia poate deveni uşor miopie. Literalitatea scrupuloasã poate deveni blocaj şi crispare. Se începe cu acribia, şi se sfârşeşte cu miopia. Se exagereazã cu acribia. Alexandrinii preferau sã constate transparenţa istoriei—pentru ei, planul manifestãrii reflectã, reproduce şi trimite cãtre planul esenţei. Cu expresii tehnic incorecte, ei argumenteazã mai bine; terminologia lor nu e mereu cea mai adecvatã, însã ei ţintesc mai departe de obiectiv.
Antiohieni ca Nestorie au apãrat prost expresii mai corecte. Vrând sã dea o reprezentare echilibratã Întrupãrii, Nestorie ajunge la un fel de adopţionism, oricum la o filiaţie extrinsecã, juridicã.