Nişte concluzii referitoare la intercesiune

Nişte concluzii referitoare la



Teologia intercesiunii sfinţilor este un subiect foarte enigmatic, a cãrui semnificaţie minimalismul cultual încearcã sã o escamoteze; suntem în faţa unui ‘fapt bisericesc’ destul de ambiguu şi de eluziv. Actuala ofensivã postconciliarã împotriva ‘exceselor cultului sfinţilor’ nu e ceva nou, iar precedentele pe care le am în minte nu sunt numai acelea, faimoase, ale reformatorilor apostaţi din sc. XVI, cu dezgustul lor odios faţã de închinarea la sfinţi. Reticenţa marcatã faţã de ‘intermedierea sfinţilor’ e un capitol al istoriei misticii creştine; s—a notat cã Simeon Noul Teolog, Bernard, Juan se referã puţin la devoţiunea cãtre sfinţi, în care vor fi vãzut un ocol inutil. Nu le e caracteristic marilor mistici sã aibã o relaţie de rugãciune cu sfinţii (--cu excepţia Preasfintei Maici--).
Din subordonarea sfinţilor cereşti faţã de Cel care trãieşte şi lucreazã în ei, Biserica timpurie nu a tras concluzia redundanţei cultului sfinţilor. Care sunt formele şi direcţiile cultului sfinţilor? Omagierea, cinstirea; cererea; mulţumirea. Ce ne spune doctrina bisericeascã despre sfinţi? Cã ei sunt beneficiarii teozei, cã se fac pãrtaşi dumnezeirii. Calendarul nu e catalogul celor mântuiţi, ci înscrierea celor în care colaborarea omului cu Dumnezeu capãtã o formã exemplarã. Ei sunt pãrtaşi, prin înfiere, naturii divine; ei sunt asemãnãtori Lui Hristos, şi distincţi de El. Mântuirea nu înseamnã o ‘revenire la Unul’, o topire în Unitate. Sfinţii au lucrare comunã cu a Lui Dumnezeu, şi distinctã. Individualitatea lor e pãstratã, ei nu sunt ‘recuperaţi din mizeria individuaţiei’. Ei nu revin la ‘Unitatea indistinctã’, nu se contopesc în Unul.
Ce afirmã Biserica prin cultul sfinţilor? Individualitatea de acţiune a omului ceresc, a fiilor adoptivi ai Tatãlui. Individualitatea lor rãmâne întreagã, nediminuatã. Ei sunt numiţi de—acum ‘prieteni’, nu slugi, ei sunt meseni, nuntaşi, participanţi la ospãţ împreunã cu Avraam. Ierarhia cereascã trebuie gânditã în contextul înfierii, nu în acela al servituţii; ei nu sunt ‘subordonaţi’ ca slugi, ci ca fii, ca împreunã moştenitori ai Împãrãţiei, ca cetãţeni ai Ierusalimului ceresc.
Cei numiţi ‘sfinţi’ sunt fiinţe divinizate, pãrtaşe prin adopţiune, prin înfiere, ale naturii dumnezeieşti; afirmaţie tare, dinaintea cãreia mulţi şovãie. Puterea Lui Dumnezeu lucreazã în ei, e activã în ei; însã nu ca în nişte slugi, ci ca în fii. Slujirea cereascã are natura înfierii. Dumnezeu nu slugi Îşi reuneşte în Împãrãţie, ci fii, fii adoptivi, cãrora sã li Se împãrtãşeascã dupã mãsura fiecãruia. Împãrãţia nu suprimã individualitatea; nu nimiceşte unicitatea fiecãruia, darurile şi virtuţile lui, ceea ce are fiecare aparte, unic.
Încã un gând: credinţa Bisericii este cã atotputernicia Lui Hristos nu face superflue acţiunile sfinţilor. Divinizarea, adicã Împãrãţia, adicã ‘nunta’, elucidarea noţionalã a fãgãduinţei fãcute strãmoşilor evrei, acestea sunt Revelaţie, sunt ceea ce aduce Noul Testament, ceea ce nu se ştia înainte. Unii spun cã acelaşi gând apare, în era creştinã, şi la un neoplatonician pãgân; nu sunt în mãsurã sã mã pronunţ. Practica bisericeascã a cultului sfinţilor restrânge şi marginalizeazã interpretãrile minimaliste şi monergiste ale acestui Mister al invocãrii sfinţilor; existenţa postumã, sau cereascã, nu trebuie înţeleasã în termeni restrictivi, monergişti, conformi grilei monofizite, ci ‘antiohian’, larg, diafizit, în termeni sinergişti. Scopul strãdaniei religioase e teoza, nu ‘revenirea la Unul’. Omul nu se ‘întoarce în unitatea primordialã’, cum o vor unele filozofii necreştine; individualitatea lui e afirmatã. Puterea sfinţilor nu e ‘a lor’, fiindcã toate sunt ale Tatãlui; dar, în alt sens, ea e pe deplin a lor, cãci ei sunt fii, fiinţe deificate, nu slugi, nu administratori, nu delegaţi. Cultul sfinţilor nu s—ar fi organizat în jurul unei axiome care enunţa de fapt redundanţa acestei practici. Creştinul se roagã şi sfinţilor, fiindcã şi ei sunt ‘unşi’, deificaţi, au, prin adopţiune, ceva din caracteristica Lui Hristos.
Interpretãrile monergiste sunt cele care fac sã nu poatã fi înţeles cultul sfinţilor. În spatele acestor idei monergiste se aflã o erezie, erezia monofizitismului şi, mai precis, a monotelitismului, care ar vrea sã vadã în ‘cei unşi’ o singurã lucrare, nu o colaborare, nu o conlucrare. Or, sfinţii lucreazã împreunã cu Dumnezeu; Dumnezeu lucreazã în ei, dar şi ei se împãrtãşesc de firea Lui Dumnezeu—prin înfiere. Teologia statutului de ‘fii’ reprezintã centrul învãţãturii Lui Hristos. Cei aleşi, cei mântuiţi, sunt fii. Nu mai sunt slugi, servitori, ci fii, ‘prieteni’, nuntaşi. Aceastã ‘facere asemenea Lui Dumnezeu’, ‘devenire asemenea Lui Dumnezeu’, se numeşte deificare, ‘cotitura ontologicã’, ‘prefacerea ontologicã’. Monergismul nu pune suficient accentual pe deificare.
De aceea, cultul sfinţilor este o sublimitate, şi un mister. Ap. Pavel spune cã, alãturi de Hristos, se aflã şi aceia deveniţi ‘asemenea Lui Hristos’, prin har; ceea ce El are prin naştere, ei au prin adopţiune. Abia sfinţii sunt aceia cãrora le corespunde şi li se potriveşte o cristologie adopţionistã. Ei ajung sã aibã prerogativele Lui Hristos—însã prin înfiere, ulterior creãrii.
Lucrarea sfinţilor e necesarã şi mântuitoare. Înţelegerea puterii şi a lucrãrii sfinţilor depinde de noţiunea pe care ne—o facem despre natura mântuirii. Mântuirea nu e nici numai nemurirea, nici absolvirea de pedeapsã, nici curãţirea, ci împãrtãşirea dumnezeirii, lucru misterios şi necuprins. Sfinţii se fac asemenea Lui Hristos. Aceastã ‘asemãnare cu Hristos’ nu e numai o aspiraţie pioasã, nici vorbã goalã. Realizarea ei implicã strãdanie, responsabilitate şi rãsplatã. Iar cel mântuit ajunge sã fie fãcut asemenea Lui Dumnezeu. Puterea sfinţilor derivã din îndumnezeirea lor; aceastã putere nu e nici autonomã, însã nici delegatã, transferatã, colectivã sau anonimã. Ea implicã demnitatea celui care o are. În acest sens, creştinismul, rãmânând un monoteism, este religia teozei; a teozei, şi nu a ‘revenirii la Unul’, a ‘rectificãrii individuaţiei’, a reparãrii rãului individuaţiei (ca pentru budist, schopenhauerian şi cel puţin pentru unii platonicieni). Chipul etern al Lui Dumnezeu în om e un ‘chip individuat’, chip ipostaziat, iar pentru creştin individuaţia nu e o calamitate, ci un miracol, principiul binelui, ceea ce corespunde aspiraţiilor înscrise în el de la bun început. Individualitatea nu e o mascã, nu e un strai de lepãdat. Nu e ceva ce va fi înlãturat, radiat, abolit. Nu e nici ceva întâmplãtor sau arbitrar sau o ‘limitare necesarã’, ci un decret al Celui veşnic. Instituind omul, Dumnezeu instituie o pluralitate de individualitãţi inconfundabile, fiecare cu farmecul şi binele sãu; Dumnezeu face ca fiecare om sã fie un bine în sine, şi anume tocmai prin ceea ce este el în mod particular. Nu trebuie cãutat îndãrãtul mãştii, care nu ascunde, ci dezvãluie infinitul. ‘Cel mutat în credinţã sã se facã pãrtaş al strãlucirii Tale celei luminoase şi dumnezeieşti’ (Panihida).
Panihida afirmã despre om atât cã este pãmânt, cât şi cã are suflare dumnezeiascã (‘noi pãmântenii din pãmânt suntem zidiţi şi în acelaşi pãmânt vom merge, precum ai poruncit’; ‘m—ai însufleţit pe mine, omul, cu suflarea cea dumnezeiascã’; ‘ai plãsmuit trupul meu din pãmânt şi mi—ai dat suflet prin însuflarea Ta cea dumnezeiascã şi fãcãtoare de viaţã’; ‘ai fãcut pe om din ţãrânã şi întocmindu—l dupã chipul şi asemãnarea Ta, l—ai împodobit cu înfãţişare şi frumuseţe, ca pe o cinstitã fãpturã cereascã, spre mãreţia şi strãlucirea slavei şi a Împãrãţiei Tale’).
Probabil cã Hristos nu trebuie considerat un principiu abstract de unitate. Or, mi se pare cã în aceasta constã eroarea celor care refuzã cultul sfinţilor; pe scurt, gândul lor este acela cã numai Hristos e necesar metafizic, numai El e esenţial, iar ceilalţi, sfinţii, sunt neesenţiali, sunt fortuiţi. În acest fel, un legitim principiu de ierarhie devine cu totul altceva: o privire anistoricã asupra lumii de dincolo. Oricare dintre sfinţi ‘putea şi sã nu fie, ‘putea lipsi’, numai Hristos ‘nu putea sã nu fie’; în acest mod, Hristos e transformat într—un simbol, în ceva abstract, un principiu ca acelea din teologia filonianã sau din sistemele gnostice, o funcţie abstractã. Se ignorã aspectul de ‘istorie înregistratã’ şi narabilã. Or, Biserica, inclusiv în canonizãrile efectuate, în deciziile cultuale, în marile tendinţe ale aspectelor populare ale cultului, se aflã mereu pe drumul esenţialului. Fãrã sfinţi împrejurul Sãu, Iisus devine esenţialul abstract, esenţialul abstract al trâmbiţatului cristocentrism protestant. Aspectele scolastice ale predestinãrii umane a Lui Iisus au primit o tratare corespunzãtoare la Fer. Ioan Duns Scotus, între alţii, la care existã discuţia predestinãrii bãrbatului Iisus din Nazaret; în acelaşi plan, cu diferenţele de rigoare, se cuvin discutate şi predestinãrile sfinţilor (lucrul s—a fãcut, desigur, pentru Deipara). La fel cum teologia veterotestamentarã a profetismului evreu era o teologie a predestinãrii, a alegerii (în acel caz, a alegerii pentru o misiune înaintea poporului). La Sf. Pavel existã atât locul unic al Lui Iisus, cât şi referirea la cei mântuiţi ca la fraţii, în Sf. Spirit, ai Mântuitorului. Condiţia de adoptaţi, nedesãvârşirea fac ca niciunul dintre sfinţi sã nu aibã locul Lui Iisus; însã locurile lor sunt, nu mai puţin, locuri de fraţi ai Sãi. Cultul sfinţilor e raportabil tocmai la aceastã nouã condiţie, sub har, a lor. Din beneficiari ai harului, sfinţii devin distributori ai lui; nedând ‘din ale lor’, ci din ale Lui Dumnezeu. Faptul cã puterea lor provine de la Hristos nu face ca exerciţiul ei sã le aparţinã mai puţin. Ei au fost ridicaţi la rangul de fraţi ai Lui Hristos, de împreunã—pãrtaşi cu El. Rangul lor este acela al unor fiinţe îndumnezeite. Sfinţii nu rãmân beneficiari anonimi ai mântuirii; ci, ca fraţi ai Lui Hristos, distributori ai harului—ceea ce se şi vede din locul acordat, în slujbele Bisericii, Sf. Ioan Botezãtorul şi Sf. Ap. Petru. Ei au un loc de fraţi, în Sf. Spirit, ai Lui Hristos. Sfinţii pot sã mijloceascã, fiindcã sunt deificaţi, şi îi putem înţelege mai bine, dacã îi considerãm drept fiinţe umane îndumnezeite. Subordonarea lor nu e aceea a slugilor, ci a fiilor. E o subordonare filialã, într—o ierarhie familialã, şi nu o subordonare de tip administrativ. Subordonarea lor nu e una legalã, ci fireascã, ontologicã, ilustrând dependenţa lor ontologicã de Creatorul lor—şi al nostru.

Închei cu aceastã scurtã rugãciune a Panihidei: ‘sã biruiascã mila Ta cea nemãsuratã şi iubirea de oameni cea neasemãnatã’.