William Gibson, ‘Neuromantul’. Arhetipul romanului cyberpunk

William Gibson, ‘Neuromantul’. Arhetipul romanului cyberpunk






Recuzita ciberneticã a postmodernismului nu mi se pare mai onorabilã decât scientismul vechiului roman de anticipaţie—şi nici mai puţin naivã—mai ales, nu mai puţin naivã, cu toate cã au intervenit noţiunile de design al sc. XX, aşadar un alt gen de estetizare, altceva decât estetica maşinistã a anticipaţiilor verniene—dealtfel, reluatã şi stilizatã şi aceasta în SF—ul neovictorian numit şi steampunk; utilizarea literarã a neomaşinismului cibernetic nu e mai justificatã. Reprezintã o altã formã a entuziasmului pentru maşinã, o altã modalitate a închinãrii la maşinã şi a fetişizãrii maşinii; maşinismul cibernetic nu e nici mai ‘profund’, nici mai sugestiv metafizic decât fusese maşinismul anticipaţiilor sc. XIX. În joc e aceeaşi ‘nãdãjduire în maşini’—cu reversul ei firesc, deznãdãjduirea, dezamãgirea, repudierea ‘civilizaţiei maşinilor’. Nu vorbesc de parabolele cibernetice (Lem), ci de recuzita ciberneticã (William Gibson).
Din alt punct de vedere, singurul precedent literar pe care îl cunosc pentru teribilismul literar cyberpunk este Dick; poate cã la el este prefiguratã aceastã atitudine, şi e sigur cã ecranizarea BLADE RUNNER oferã destule elemente ale universului cyberpunk, deşi nu pe toate.

Cyberpunkul s—a specializat în distopia violentã şi tehnofilã care estetizeazã accesoriile şi gadgeturile, descriind lumi aglomerate, în care progresul tehnologic pare proporţional cu alienarea şi cu infracţionalitatea şi în care sceleraţii fac legea; suntem, aşadar, atât la antipodul ironiei steampunkului, cât şi la acela al regresului tehnologic din ficţiunile postapocaliptice.

Cine sunt campionii cyberpunkului? O notã la ed. ‘Neuromantului’ [1] ne înştiinţeazã cã aceştia se numesc Shirley, Sterling, Shiner şi Rucker.
Cu excepţia lui Sterling şi a lui Gibson însuşi, niciunul nu e foarte cunoscut cititorilor români.
Cyberpunkul s—a afirmat ca expresie a unei culturi caracterizate prin tehnofilie futuristã şi chiar ca literaturã pentru tehnofili; cãci tehnofilie existã şi în nostalgia steampunk, însã una ‘reacţionarã’, retrospectivã şi arhivisticã, favorizând un lexic maşinist—tehnologic revolut, abolit. Steampunkul e tehnofil şi livresc, chiar ludic (ipoteza exploziei tehnologice axate pe capacitãţile maşinii cu aburi), pe când cyberpunkul e futurist—cu toate cã nu progresist, cãci nu dã mari speranţe cu privire la societatea modelatã de progresul tehnologic.
Probabil cã principala diferenţã faţã de scientismul antebelic al anticipaţiei este aceasta: cyberpunkul se adreseazã unei subculturi tehnofile determinate, pe când fostul scientism, funcţionând într—un alt context cultural, era mai puţin elitist şi se adresa publicului interesat de posibilitãţile ştiinţei.
Literar, ‘Neuromantul’ conteazã nu numai ca roman de aventuri, ci şi ca manifest al unei estetici tehnofile care se preta foarte bine la o tratare cinematograficã de anvergurã şi ale cãrei resurse fuseserã deja exploatate cinematografic—în filme ca pe drept legendarul BLADE RUNNER (1982, ‘Neuromantul’ fiind din ’84).
Societatea violentã şi labirinticã descrisã cu vervã în ‘Neuromantul’ e una a dependenţei de substanţe chimice, a chirurgiilor spectaculoase, a manipulãrilor biologice avangardiste, a tehnologiilor ameţitoare, a entropiei şi alienãrii; personajele, aflate într—o mişcare furioasã, extenuate, blazate sau vehemente, sunt interlopi brutali, aventurieri de la marginea societãţii, contrabandişti.



NOTE:


[1] William Gibson, ‘Neuromantul’, Univers 2008.