Daniel Pennac, ‘Domnilor copii’
Naraţiunea lui Pennac pare prost condusã, prost cârmuitã, nu îndeajuns de netã, când tocmai ea ar fi trebuit sã fi fost principalul atu al cãrţii. Iar singura atmosferã a ‘Domnilor copii’ e atmosfera bunelor intenţii.
Basmele sunt parabole fabuloase. Psihologia basmelor, chiar adevãratã fiind, e necesar sã fie simbolicã. Un basm poate sã fie adus la dimensiunile romanului; însã cu principii proprii basmului. Aşa cum se ştie, autorul de basme trebuie sã fie mai întâi un povestitor. La Pennac, tocmai gestionarea naraţiunii—pentru a nu mai vorbi despre orchestrarea ei …--lasã de dorit. La fel de patentã e şi penuria imaginativã a lui Pennac; nu existã foarte multã fantezie în întâmplãrile povestite în acest roman.
‘Domnilor copii’ este un basm, iar condiţia basmelor o reprezintã o linie narativã foarte purã, cãreia totul sã i se subordoneze, pe care restul elementelor sã o serveascã; Daniel Pennac lasã impresia de a nu fi avut nici el o reprezentare foarte netã a naraţiunii acestui basm. Nu atât digresiunile deservesc romanul acesta, cât un fel de lipsã a perspectivei. Crastaing e singurul personaj interesant, sau, mai corect spus, singur Crastaing ar fi fost o idee interesantã, întrucât stereotipul pedagogului demonic se preteazã utilizârilor în direcţia grotescului şi a fantasticului tenebros; însã chiar drama lui pretindea, pentru a fi bine reprezentatã, concizia esenţializatoare a basmelor, nu declamaţiile de care abuzeazã Pennac. Se simte cum ‘problema lui Crastaing’ e tatonatã, însã Pennac nu are ceea ce îi trebuie ca sã o defineascã lapidar şi direct.
Recapitulãrile successive, didactice, par sã îi serveascã mai degrabã lui Pennac ca sã—şi reaminteascã ce a mai spus cã s—a întâmplat.
Books are good company, in sad times and happy times, for books are people — people who have managed to stay alive by hiding between the covers of a book (E. B. White)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu