Liniile directoare ale creştinismului şi eseistica lui Arturo Vasquez (filozofia religiei vãzutã ca filozofia culturii)

Liniile directoare ale creştinismului şi eseistica lui Arturo Vasquez (filozofia religiei vãzutã ca filozofia culturii)




Direcţia lui Vasquez este o reumanizare a creştinismului, a practicii şi existenţei creştine, prin readucerea atenţiei cãtre locul umanului, şi un aparent paradox face ca o revendicare a tridentinismului şi o blamare a catolicismului post—conciliar sã vinã în numele umanismului, al unui umanism tradiţional; umanismul propus de Vasquez e unul neoplatonician şi renascentist, nu umanismul secular, sau, în orice caz, post—cartezian şi iluminist care a inspirat reformele de dupã Vaticanul II. Eseistul acesta cautã sã reia, pe cont propriu, direcţii abolite ale culturii creştine, şi sã caute, în ‘cultura creştinã’ ca fenomen global, un conţinut mai amplu decât îi poate oferi ‘creştinismul’. Demersul lui Vasquez, teribilist cãruia îi place sã epateze, ţine neîndoielnic de ‘filozofia culturii’, de interpretarea filozoficã a culturii creştine, a substraturilor ‘culturale’ ale practicilor şi credinţelor creştine; aceastã interpretare a culturii religioase, Vasquez o ştie sub numele ‘antropologiei culturale’, al etnologiei şi al religiologiei, al istoriei ideilor—toate, interpretãri la obiect ale datului cultural. Arturo Vasquez considerã cã rezultatele ‘antropologiei culturale’ şi ale celorlalte discipline dau dreptate unui sincretism epurat, cu vremea, din creştinismele occidentale.
Pentru el, ‘cotitura antropologicã’ a fost o pogorâre în dezumanizare, în surogatul de umanitate al post—iluminismului.
Vasquez îşi rezumã programul astfel: ‘Pe când nu îl putem aduce înapoi pe magus şi nu putem practica teurgia fãrã primejdia influenţei demonice, putem recupera înţelesul deplin al universului creştin: îngeri, demoni, forţe misterioase, şi totul. Într—adevãr, acesta este un obiectiv pe care trebuie sã—l îndeplinim pentru propria noastrã sãnãtate şi supravieţuire, şi cred cã studiul vechilor cãi populare e cheia spre succesul sãu.’
Eseistica lui Arturo Vasquez schiţeazã o filozofie neoplatonicianã a culturii şi religiei, arãtând în ce fel religia depinde de solul cultural, de substratul cultural—şi, aş spune, de antropogeneza culturalã, adicã de formarea omului ca fiinţã culturalã. Abordarea e practicã şi pragmaticã, ‘pastoralã’ aş zice (Vasquez, fost seminarist lefebvrist, fost monah, se şi vede pe sine ca îndrumãtor cultural, ca pedagog, funcţia pedagogicã, educativã a eseurilor sale a fost afirmatã explicit), nespeculativã; ceea ce nu înseamnã cã eseurile lui oferã neapãrat soluţii—ci atitudini analitice, moduri de a privi şi a analiza o chestiune.
Integreazã filozofia religiei în filozofia culturii, operaţie justificatã de perspectiva antropologicã, parte a metafizicii neoplatoniciene, pentru care relaţia între religios şi cultural e una esenţialã; de unde, o interpretare neoplatonicianã a fenomenelor civilizaţionale cultural—religioase.
Ca pe o curiozitate, notez cã, dacã Vasquez se intereseazã de catolicismul popular italian, aşadar european, în schimb nu scrie despre catolicismul popular spaniol, ci numai despre acelea latinoamericane. Nu existã, la Vasquez, analize ale catolicismului popular spaniol (şi nici ale vreunui alt ‘catolicism popular european’, cu excepţia aceluia italian). Multe din concluziile temerare şi epatante, scandaloase pentru unii, ale lui Vasquez sunt extrapolate din lucrãri de religiologie. Foloseşte cu încredere bibliografia secundarã. Nu e un purist eliadesc.
Unul din eseurile bune ale lui Vasquez este acela numit ‘Christus Sol Invictus’ (şi subintitulat ‘Despre timp, orientare, raţionalism liturgic şi mişcarea tradiţionalistã’), cu un epigraf din Proclu şi un citat dintr—o carte a lui Walker despre magie (mã gândeam cã patrologul Gilbert nu ar discuta astfel de cãrţi în eseurile de pe blogul sãu).
Un eseu descriptiv, expozitiv, ca ‘Pico despre Facere’, pare mai puţin satisfãcãtor.
Interesantã e concluzia lui Vasquez cã prãpãdul post—conciliar decurge linear din premise ale teologiei post—tridentine, cã e o trecere la limitã a acestora, o dezvoltare necesarã; cã provine nu din ‘contaminarea’ catolicismului, din infestarea acestuia, ci din logica internã a premiselor vechi de secole, actualul declin fiind cerut de principiile de organizare existente în vechea stare de lucruri. Ceea ce totuşi e valoros în tridentinism sunt straturi ale unei spiritualitãţi anterioare, care subzistaserã cumva, şi cãrora Vaticanul II le—a dat lovitura de graţie.

Aventurier teologico—filozofic, Vasquez a fost seminarist lefebvrist, monah de rit rãsãritean, iar acum e cãsãtorit. Eseurile lui au fost, în urmã cu aproape doi ani, una din primele mele descoperiri în blogosferã—un entuziasm stins repede.
Se vede cã Vasquez cere şi el tot o reconfigurare a creştinismului, o ‘reformã’—una pe calapodul unei civilizaţii tradiţionale a cãrei dispariţie şi el o constatã şi o deplânge. De aceste aporii e conştient şi el, nu vreau sã dau impresia cã aş enumera aici ‘incoerenţe’ ale atitudinii şi revendicãrii sale.
Atitudinea însãşi a lui Vasquez previne suficient împotriva pretinderii unei ‘coerenţe de manual neoscolastic’; nu aceasta e miza demersului sãu. În primul plan existã naturaleţea savuroasã a procedeelor intelectuale ale lui Vasquez; în plan secund, e intuibilã abordarea care face posibilã aceastã varietate de afirmaţii, etc.. Vasquez nici nu oferã expresia unei doctrine definitivate, ci nişte cãutãri, nişte încercãri (în sensul demersului eseistic: ‘a testa’), nişte prime gânduri. E de înţeles ca, uneori, sã se mai şi contrazicã. El nu dã ‘expuneri dupã Catehism’, ci gânduri proprii, delimitãri ale unor câmpuri intelectuale, etc..
Eseistica propusã de Vasquez e mai întotdeauna de calitate. Câteva rânduri dintr—o carte cititã îi servesc, ca lui Montaigne şi lui Chartier, la o divagaţie, la o analizã pornind de la experienţa proprie, etc.. Grijei ortodoxiei îi e substituitã grija sinceritãţii, a fineţii în notarea unei impresii.
Reperele lui intelectuale majore sunt nişte scrieri hermetice şi teurgice, Plotin, Iamblichus, Proclu, Ficino, Pico, Hadot. Trei texte hermetice, patru neoplatonicieni antici (dintre care unul e transcrierea creştinã a celor pãgâni), doi renascentişti şi un savant francez; compozitorii francezi (Lully şi Rameau), cei minimalişti (Glass, La Monte Young, Riley, Nyman). Credinţa lui Arturo Vasquez pare a fi un catolicism informat de neoplatonismul antic şi renascentist, de hermetism, teurgie şi de disciplinele ocultismului. În acest sens, cred cã ar avea ce discuta cu Ep. Sigrist—interesat şi el de ocultişti, de hermetişti, şi neoplatonician declarat. Tendinţa lui Vasquez este sincretismul prin care ultimii neoplatonicieni pãgâni au încercat sã insufle o nouã viaţã pãgânismului. Crede, ca şi ei, cã hermeticul, ocultul şi teurgicul ar putea servi drept factor de înviorare a religiei. Cã o reintegrare a reprezentãrii magice a Cosmosului ar putea reda omului un loc în religie şi în lume; tentativã considerabilã, temerarã şi care gãseşte în mine un simpatizant. La Ep. Sigrist aceste iniţiative intelectuale nu se subsumeazã unui program religios, fiind mai mult expresia unei curiozitãţi vii, însã moderate, poate chiar uşor sceptice—dealtfel, a unui bãrbat care are dublul vârstei lui Arturo Vasquez.
La Vasquez nu existã indiciile unui eclectism haotic, ale unui talmeş—balmeş de doctrine, de credinţe, de aiureli, ci reinformarea creştinismului pe coordonatele teurgiei se face având unele principii filozofice, o îndrumare de ansamblu. Fiecare va judeca pentru sine—şi numai dupã citirea amplei eseistici a neoplatonicianului acestuia hispanic—cât de lãudabil poate sã fie un asemenea gest filozofic.
Omul are nevoie de o spiritualitate, de rituri, de expresii publice şi private ale evlaviei —şi nu de surogatele acestora. Omul e trãdat de cãtre surogate.

Sunt de acord cã divinizarea trebuie doritã cu toatã tãria, şi cu (o sfântã) interesare—altfel, n—ar fi fost fãgãduitã.