Din viaţã

Cu interes savant, de caracterizare savantã, sau cu interes spiritual, religios. Interesul religios poate sã nu ţinã cont de ‘arheologia cunoaşterii’, etc..
§
Ierurgiile înţelese şi interpretate ca nişte ‘teurgii creştine’, drept ‘teurgia creştinã’.
§
Cumpãtarea. Poezia. Analize.
§
II:--eseuri simbolice, pe alese; semnificaţia& eseuri; inflexiunea, umor, duh, poeme în prozã; a scrie.
§
Patru introduceri (douã generale şi douã monografii), o biografie, un tratat, şapte vols. de scrieri.
§
Unui creştin s—ar cuveni sã i se arate chipul Înţelepciunii Lui Dumnezeu, sau vreuna din sfintele care patronau studiile şi filozofia, sau vreuna dintre Învãţãtoarele Bisericii.
§
Semnificaţia visului; ultimul bastion al filozofiei. Filozofia însãşi se adãpostise la el, cinstindu—l. Bãtrânul cu viaţã curatã.
§
Cu neoplatonicienii, cu poezia, cu scrisul, cu cititul.
Uşurarea şi corvoada, silirea.
§
Cu un sentiment neoplatonician, cu un ideal pe potrivã. Ajustarea.
§
Eu eram cu un deceniu mai tânãr, iar ea era cine era, când se gândea cã nici nu ar cuteza, nu ar îndrãzni ….
§
Profetul veterotestamentar nu era un prezicãtor; a prooroci nu înseamnã a prezice. Profeţia nu e o prezicere.
§
Prefer sã vorbesc despre citirea Bibliei, cititul Scripturii.
§
Ieri am gãsit un blog francez care, teoretic, ar fi trebuit sã fie dedicat discutãrii romanelor Dnei. Sand; în fapt, numai trei din acestea sunt analizate, în primãvara anului trecut, apoi proiectul a fost abandonat; autoarea blogului zicea cã a citit în jur de 46 de romane sandiene ….
Unul din romane e caracterizat ca fiind gotic şi de aventuri; un altul e un roman de aventuri, utopist şi feminist; al treilea e un roman socialist (şi anume, ultimul scris de Dna. Sand).
§
Atâta vreme cât el rãmâne necatolic, nu poate exista o înţelegere desãvârşitã, o corespondenţã completã, un acord deplin. Cãci existã motive pentru care el n—a devenit catolic; ceva l—a oprit.
§
Farmecul şi calmul unui neoplatonician.
§
Neviabil. Convenţionalitatea şi mãrginirea, sãrãcia de idei.
§
Sunt ceea ce fac. Dumnezeu e întâlnibil dincolo de prag, nu dincoace. Veninul existenţei.
Anii irosiţi, verile irosite, vârstele irosite, concediul irosit.
§
4/ 10 erau pleavã.
§
Cumpãtarea e o mângâiere, mi se pare, şi aduce înviorare.
§
Ei mediteazã la cuvinte auzite de la alţii, la interpretãri anoste propuse de alţii. Nu mediteazã la realitãţi, ci la nişte vorbe ale altora.
§
Daoiştii şi pãgânii greci.
§
Cu o curiozitate sigristianã.
§
Ep.; hispanicul, patrologul şi habotnica.
§
Ce trebuie utilizat, şi ce trebuie exclus, negat.
§
Nobleţea chipului neoplatonicianului.
§
Dumnezeu, Unul, un Dumnezeu al laicilor, al celor în lume.
§
Eu fac apologia devoţiunilor post—tridentine (sau preconciliare) în mãsura în care acestea sunt atacate sau subminate.
§
Sunt ceea ce fac, iar intenţiile bune nu înseamnã acţiuni bune.
§
A porni de la raţiune, nu de la impulsuri; de la ceea ce e raţional, nu de la ceea ce e impulsiv.
§
Apropierea de oameni. Apropierea, nu alungarea lor, nu gonirea; şi sesizarea acelui flux energetic numit raportare sau relaţie, atenţia la interacţie, adicã.
§
Câteva pag.—sau 50 de pag.—Loara—anticii, Sh., filozofii—diapazonul. Câţiva Pãrinţi. Cu ce ies. Câţiva teologi, pe potrivã. Cãrţile sapienţiale. Carnete; lista cãrţilor sapienţiale, intuite.
Anticii, epopeile antice greceşti, Sh., LNT, grecul şi continuatorii lui, taoismul—tratate,
§
Hedonism—nu opac, ci luminos.
§
Neviabil. Lipsa de perspectivã.
§
Unii cred cã pãgânii înţeleseserã mai bine ceea ce vroiau sau cãutau creştinii; aici, douã aspecte se impugn:--teurgia şi sacerdoţiul sau preoţia, similitudinea condiţiei sacerdotale, regãsirea în termenii creştini;--apoi, superioara acurateţe şi precizie noţionalã a unui pãgân, în privinţa îndumnezeierii.
Figuri tutelare şi emblematice; eseuri aparte, pea lese, caracteristice, nivel, altitudine; evreul, filozofii ‘lui’, ficţiuni.
§
Fãrã a trişa. De—a lungul unui an; chiar de azi. Pragul.
§
Trecutul, în mine, înseamnã remuşcãri.
§
Scrierile ruminabile, rumegabile (ştiu cã termenul e execrabil).
§
A înlocui viaţa cu pedanteria. Liste—cãrţile—rugãc.—numai Sf. Juan, unicul—spontan—firesc. Echilibrarea.
Ceea ce curãţã şi ajutã, ceea ce purificã, ceea ce lumineazã şi dã transparenţã şi limpezime, ceea ce înnoieşte.
§
Scripturile. Diversitatea Scripturilor; empiric, folosul.
§
Impuls, firesc vs. artificialitate.
§
Înregistrarea intrãrilor. Înregistrarea defectuoasã, imperfectã.
§
Convertit la neoplatonism—da, însã nu de cãtre propagandistul hispanic, ci de cãtre unul dintre filozofii citiţi de el.
§
Unul, un autor, e cheia cãtre ceilalţi toţi, serveşte drept intermediar pentru toţi ceilalţi.
§
Reflectând la Iisus, fiecare preferã anumite scene evanghelice, sau ipostaze ale Acestuia.
§
Înregistrarea rugãc.; novicele augustinian Hallman face asta.
§
Ca un al cincilea autor (Ep., hispanicul, patrologul, habotnica şi novicele). Valabil şi pentru semnalarea noilor lor scrieri, pentru direcţionarea cãtre ei.
§
Nimic silnic, artificial, crispat, nedomol, pieziş, nefiresc, forţat.
§
Originalitatea prea francã aratã uneori a batjocurã.
§
Un subiect de preferinţã al celor care scriu despre Wood sunt cãrţile la care acesta se referã de obicei, cãrţile cãrora le acordã girul sãu. Ca gracqian, subiectul are relevanţã pentru mine.
§
Gustul efortului autentic, şi acela al visãrii.
§
Crispat, de parcã s—ar aştepta sã fie lovit, de parcã ar aştepta o loviturã.
§
Unul din deşeurile acestei lumi, unul din înfrânţi, din ricoşaţi, din strepeziţi.
§
Nu am ştiut ce sã fac cu faptul de a fi vrut.
§
Acum mi se pare sinistrã. Sinistrã şi iresponsabilã.
(Sinistre mi se par trei din ele. De un sinistru care dã fiori, tenebros, care îngheaţã.)
§
A nu vrea nimic; ce vreau—lipsa de îmbufnare, de bosumflare, a neoplatonicianului; lit.; lecturi; poezia.
§
Existã mângâierile neoplatonicianului.
§
Ravagiile sufleteşti ale frumuseţii fizice.
§
Nu a fost un moment anume, ci o spiralã, o pantã, o descreştere continuã, o scufundare, un regres. De la o fazã la alta, se tot cobora.
§
Dispreţ neascuns. Nu îmi puteam ascunde sau stãvili dispreţul şi, mai mult, repulsia, dezgustul.
§
A da un sens mai înalt, religios şi neoplatonician, vieţii; ca purificare. Neghina.
§
Nu se poate merge mai departe fãrã a înţelege, conştientiza şi pricepe acut anumite lucruri, pe care nu ţi le mai poţi ascunde. Viaţa nu e un huzur, o încântare aerianã. Ea presupune corvoadã şi valori.
§
Existã în ea lucruri care sã mã facã s—o urãsc; ura ar fi fost mereu la îndemânã, în preajmã, ar fi existat alternativa urii.
§
O listã de ‘lecturi de neoplatonician’. Nu pleava.
§
Gândurile religioase de care am nevoie le—am gãsit la Sf. Clement Alexandrinul, la Karsavin, la Hallman, la unii înfriguraţi eshatologici. Lumea şi locul meu în ea.
§
Sarvas îi rezervã aprecieri superlative lui Coetzee.
§
Evanghelia nu vorbeşte în termeni juridici, notariali, despre ‘legãmânt’; ci despre invitaţie la nuntã, refuzatã. Dumnezeu propune o celebrare, un ospãţ de nuntã, iar cei invitaţi refuzã. Terminologia juridicã mozaicã pare sã corespundã unei înţelegri mai rudimentare, mai pedante, mai juridice. Deasemeni, ea cunoştea numai doi termeni—cei doi parteneri ai contractului, Dumnezeu şi Poporul Ales. Evanghelia instituie o triadã, adaugã un al treilea termen—Izrael nu mai e ‘mireasa Domnului’, ci e grupul celor chemaţi la nuntã. În Evanghelie nu mai e vorba de doi, ci de trei; nu mai e Izrael şi Stãpânul sãu, ci Izrael, Împãratul şi Fiul Împãratului. Izrael a fost detronat de cãtre Mire, care e Fiul Împãratului, şi despre care ‘nu prea se vorbea înainte’. Legalismul veterotestamentar trebuie interpretat în funcţie de revelaţia suplimentarã adusã de NT; nu invers. NT e revelaţia veterotestamentarã suplimentatã, precizatã. NT spune mai multe, şi mai adecvat decât o putuse face VT. Suntem pe o altã treaptã a Revelaţiei. Legea mozaicã fusese un contract etnic, cu caracter naţional; iar Legea Nouã este un ospãţ de nuntã cosmic, general, universal. Se vorbeşte despre ‘luarea moştenirii şi darea ei altora’, cuvinte insuportabile pentru urechea şi susceptibilitatea mozaice. De aceea, Legea Nouã decupeazã altfel realitatea, desemneazã alţi termeni, propune o altã sintaxã eshatologicã.
În pofida a ceea ce bãnuieşte Cardinalul Kasper, Noul Testament nu ‘spune şi pentru pãgâni, pentru neevrei, ceea ce Vechiul Testament spusese numai pentru evrei’. Aceastã universalizare nu e numai una strategicã şi pastoralã. E una intrinsecã, şi aduce cu sine o reformulare, o refacere a sintaxei.
§
Ceea ce fusese privit în VT în termeni juridici, contractuali, notariali, devine în NT invitaţie la o nuntã.
§
Tristeţile secrete ale unui traducãtor al lui Ioan Kyparissiotes.
§
Tonalitatea vieţii mele religioase.
§
Ce caut eu aici, seara, cotrobãind prin reviste religioase, rãsfoind reviste bisericeşti?
§
Ieri, dupã patru zile.
§
Recviemul este o ierurgie.
§
Nimic nu mi s—a pãrut mai mohorât şi mai tern decât vieţile acelor legendari radiologi studioşi.
§
Împãcarea domoalã şi nebosumflatã.
A nu vrea nimic. Neviabilitatea. Rapid. Nici renovarea, nici dieta; de fapt, nu întreprindeam nimic. Febrilitatea. Convenţionalitatea şi rãutatea, ambele trãsãturi. Masteratul.
§
Impresii despre capodopere. Impresii la parcurgerea unei capodopere. Carrie Frye şi ‘Paradisul pierdut’. Cam ca impresiile de lecturã ale lui ‘Morgan’.
§
La bloguri am ajuns remarcând critica de cinema a lui Teachout. Întâi l—am cunoscut drept critic de cinema.
§
Ceea ce nu frapeazã, şi probabil cã nici nu ar trebui, e ‘uşurinţa dramei’. E lesne ca lucrurile sã se petreacã aşa.
§
Nepriceperea, spirala—a nu vrea nimic—neviabilitatea—tutelarul cumãtru—mizeria, halul—din accedie, nu din nesomn—letargia (casa şi dieta), neîntreprinderea—firea ei, convenţionalitatea şi rãutatea, neatenţia, egoismul.
§
Thomas—ca la evreul sudamerican.
§
În sc. XI, învãţãmântul a devenit din mãnãstiresc, citadin, şi s—a profesionalizat. Transferul autoritãţii savante de la mãnãstiresc cãtre citadin. În sc. XIII, mãnãstirea avea sã ia cu asalt Universitatea. Avea sã biruiascã în Universitate. Profesorii cãlugãri aveau sã ia loc chiar la masa regelui. Sc. XIII a însemnat revanşa didacticã a mãnãstirii.
§
Paradoxalul zel de a prolifera al celor urâţi, prostãnaci, inculţi şi cârpaci. Zelul lor de a se înmulţi, convingerea binelui acestei activitãţi.
§
Orice e ‘mai bun la început’, începe mai bine decât continuã.
§
Vârsta la care o destina unui vãduv.
§
Lumi diferite, netangente. Lumi fãrã pasaje de comunicare.
§
Când ceea ce fusese autenticitate gestualã şi impuls devine pozã, afectare.
§
Nepriceperile. Nepriceperile multiple, repetate.
§
Afabilitatea, nelipsitã de ironie, însã nici de promptitudine, a celor doi ortodocşi americani.
§
Eu nu doar cã nu stigmatizez reforma liturgicã postconciliarã, însã o agreez şi resimt gratitudine pentru ea.
§
A face sã treacã în scris fãrâme, cioburi de existenţã.
§
Cu gândul cultului sfinţilor, al cererii mijlocirii lor.
§
Golãneţii care sunt pe gustul ei; drogatul, ‘cumãtrul’, înfigãreţii rãzbãtãtori, tupeiştii alunecoşi.
§
Grosul dicţ., cu 3, 5 milioane; grosul rev. cãlugãreşti, cu un milion.
§
Buna impresie despre matinalitate a biblistului copt, despre potenţialul intelectual.
§
‘Un vierme necurat, un câine mort, un hoit putred,
Nu dispreţui Tu lucrul mâinilor Tale,
Nu dispreţui chipul Tãu,
Deşi înfierat de pãcat.
Doamne, dacã vrei, poţi sã mã curãţeşti,
Doamne, spune numai cuvântul, şi voi fi curãţit.
Şi Tu, Mântuitorul meu Hristos,
Hristos Mântuitorul meu,
Mântuitorul pãcãtoşilor, între care cel dintâi sunt eu,
Nu mã dispreţui, nu mã dispreţui, o Doamne,
Nu dispreţui preţul sângelui Tãu,
Care sunt chemat pe Numele Tãu;
Ci priveşte—mã cu acei ochi
Cu care i—ai privit pe
Magdalena la ospãţ,
Petru în curte,
Tâlharul pe lemn;--
Ca împreunã cu tâlharul sã—ţi pot zice smerit,
Aminteşte—mã, Doamne, în Împãrãţia Ta;
Ca împreunã cu Petru sã pot plânge cu amar şi spune,
O dacã ochii mei ar fi o fântânã de lacrimi
Ca sã pot plânge zi şi noapte;
Ca împreunã cu Magdalena sã Te pot auzi spunând,
Iertate sã îţi fie pãcatele,
Şi cu ea sã iubesc mult,
Cãci pãcate multe, ba chiar nenumãrate
Mi—au fost iertate.
Şi Tu, Preasfinte, bunule şi de viaţã dãtãtorule Spirit,
Nu mã dispreţui pe mine, suflarea Ta,
Nu dispreţui pe cele sfinte ale Tale;
Ci întoarce—Te din nou, o Doamne, pânã într—un sfârşit,
Şi fii îndurãtor cu sluga Ta.’
[rugãciunea lui Andrewes]
§
O rugãc. despre care cred cã le—ar fi plãcut şi neoplatonicienilor, şi lui Bloy şi chiar lui PC.
§
La 33 de ani, Andrewes afirma protestantismul anglicanilor şi îl aclama pe sinistrul Calvin.
§
Cãrţile mai ‘exotice’ ale Bibliei, alegerile scripturale mai neconvenţionale şi mai neaşteptate, latura mai exoticã a Bibliei (de ex., cãrţile deuterocanonice, literatura sapienţialã, ‘Cântarea …’).
Empiricul, nu nedemonstrabilul, nu abstrusul.
§
Erotismul eterat al sofiologilor mi se pare cât se poate de libidinos.
Îl consider o formã de sexualitate deviatã, nu spiritualizatã.
§
Rugãc. e o mângâiere, fiindcã e nu cerere, ci relaţionare. E punere în relaţie, contact, atingere, accedere. Ar putea sã parã incredibil de simplu, însã aşa cred cã e. Rugãc. nu e solicitare, petiţie, ci deja contact. Simplitatea curatã care mãturã din calea ei toate întortocherile.
§
‘Ceva bun’. Dumnezeu a creat femeia; nu şi iluziile în privinţa ei. Iar dacã a creat femeia, înseamnã cã ea e bunã; nu oricare, însã, şi nu necondiţionat, şi nu corespunzãtor iluziilor.
§
Docilitate în cãutare, nu docilitate în resemnare.
§
Atât Sf. Ioan Botezãtorul, cât şi Sf. Iosif, stau pe pragul dintre cele douã Legi; ca şi Dreptul Simeon, ca şi profetesa Ana, cei care L—au întâmpinat pe pruncul Iisus. Sunt figuri mediatoare, care mijlocesc trecerea de la un Testament la celãlalt, care vãd realizându—se ceea ce fusese vestit, care vãd sorocul profeţiilor vechi.
§
Ce ştim; vechimea tradiţiilor apocrife şi credibilitatea lor, o apreciere raţionalã.
§
Ceea ce apropie de oameni, ceea ce reconciliazã—cu toatã stridenţa nepriceperii, cu tot penibilul erorilor, cu toatã oroarea gafelor şi a greşelilor, cu toatã durerea eşecurilor, cu toatã descurajarea motivatã. Mai bun e ceea ce apropie şi aduce împreunã, ceea ce reuneşte şi provine din sociabilitate. Ruinele, chiar, sunt mai frumoase mângâiate de raza soarelui, decât inundate de beznã, scufundate în tenebre. Simpatia, complicitatea, înţelegerea, empatia, cu toate cã mereu parcelare şi parţiale, sunt un ‘mai bine’.
Şi pe acestea le poate tãmãdui Sf. Spirit, cãci nu—s înafara puterii Lui. Unde nu e nimic, El poate sã dea naştere la ceva.
§
Şi ce e, ce poate fi viaţa fãrã jocuri, fãrã dans, fãrã picnicuri, fãrã conversaţii, fãrã amuzamente, fãrã o gestionare de acest fel?
Ignorarea acestor lucruri e ruşinea vieţii mele.
§
Nu a fost o decizie, ci rezultatul nepriceperii, al unei secvenţe de nepriceperi, al unui contratimp consternant.
§
Cititul sau citirea de tratate, de manuale.
§
Retardul tehnologic.
§
Un retardat tehnologic.
§
‘Ne rugãm pentru toţi oamenii, iubim pe toţi creştinii’, scria Taylor.
§
Nãdejdea, nãdejdea înlãcrimatã, nãdejdea irezistibilã.
§
Cariera de romancier a lui Baring s—a desfãşurat mai ales în anii ’20 şi ’30—de la 47 de ani. Existã mãcar zece romane ale lui; între ’24 şi ’31 a publicat câte un roman anual. Primele lui trei romane sunt, probabil, şi cele mai citite.
Existã un raport sesizabil între etica lui, impresia moralã pe care o fãcea, înţelegerea literaturii, sociabilitate, şotii şi religie.
§
Vârsta. Apatia şi letargia. Fricile. Frici.
Rarefierea.
§
Dialogurile platoniciene, considerate ca literaturã; sau, considerate în primul rând ca literaturã, primordial şi în principal ca literaturã. Înainte de a fi doctrinã filozoficã, ele sunt literaturã. De unde, locul unic al lui Platon în istoria filozofiei. Alţi filozofi, antici, renascentişti şi moderni au încercat folosirea formei dialogale pentru filozofia lor; însã au rezultat ‘dizertaţii dialogate’, tratate pe roluri, ceva nevrednic de literaturã—dacã nu şi de filozofie. Forma dialogatã nu a avut posteritate în filozofia europeanã; poate şi fiindcã s—a crezut cã dialogul ţinea de exteriorul doctrinei, era o formã de prezentare. Însã Platon scrie dialoguri, nu tratate pe roluri. De aceea dialogurile lui sunt, artistic, naturale, pe când acelea ale altor filozofi sunt aşa de artificiale. Din pãcate, forma însãşi a filozofiei platonice nu a fost decât tardiv subiect de reflecţie. Cãci înainte de a fi cãutat doctrina în aceste dialoguri, ar fi trebuit reflectat la forma lor ca atare. La valabilitatea lor ca literaturã. Însã reunirea ambelor interese—cel speculativ şi cel literar—constituia mai ales o particularitate a lui Platon; sau, poate, a culturii cãreia îi aparţinea. În istoria culturii, eu sunt discontinuist, şi accentuez mutaţiile produse, schimbãrile. Ansamblul cultural primeazã asupra funcţiilor sau a rolurilor. Acestea din urmã îşi schimbã semnificaţia, odatã cu ansamblul generator. Rolurile au semnificaţii deosebite, în funcţie de cultura care le—a fãcut posibile.
Unii vor sã accentueze continuitatea teologului medieval cu filozoful antic; eu cred cã se produc modificãri care schimbã complet semnificaţia unei funcţii din acestea.
§
Dupã 18 ani, din care şase de bigotism (cu douã tentative de emancipare: vieneza şi Loara, nefanatizat); vârste, ani, veri, concedii pierdute. Apatia, torpoarea, încetineala exasperantã.
§
Tarabe; banii; valuta; vârsta; concedii.
§
Remuşcarea e mai bunã decât ura.
§
Apatia, dezlânarea, irosirea, lâncezirea.
§
Nãdejdea în plãcerile date de literaturã.
Existã câte un loc pentru toate.
‘Nici, nici ….’
Tiparul adolescenţei.
Empiric.
A testa.
§
La Platon, literatura nu e subordonatã discursului teoretic, ci supraordonatã; e mai presus de acesta, îl întrece. Dialogul apare ca o formã superioarã de expresie filozoficã. Literatura poate mai mult decât expresia teoreticã. Reducerea dialogurilor platoniciene la un expozeu doctrinar e un pas înapoi, un regres. Literatura întrece expunerea teoreticã. Miturile sunt mai mult decât conceptele, le sunt superioare, spun mai mult—şi spun lucruri mai înalte. Literatura explicã filozoficul mai bine decât o face expunerea teoreticã, pedantã, tehnicã. Platon, om de intuiţii sublime, cãuta o adecvare superioarã a discursului, de o mai înaltã compatibilitate cu cele despre care se vorbeşte. Platon vedea în literaturã mai mult decât un mijloc de accesibilizare a doctrinei. Expresia literarã a doctrinei e mai acuratã decât aceea teoreticã. Nu numai prin dialogare, ci şi prin mit, prin recursul la mit, Platon înrudeşte filozofia cu literatura şi face din ea veritabilã creaţie literarã.
Aceste gânduri azi, la celebrarea Sf. Monica. În urmã cu cinci ani m—am rugat Sf. Silvia—cam tot pe la vremea asta.
§
Gândul cã binele şi iubirea eu le—am adus, sunt de la mine.
§
Biblia, cei doi ortodocşi americani îndrumã şi indicã în direcţia sociabilitãţii, deşi nu a gregaritãţii.
§
Boacãna: 3 s..
§
Istoria teologiei creştine e o trecere de la margine cãtre centru, nu invers. Se începe cu periferiile platoniciene, pentru a se înainta cãtre ceea ce, ulterior, va fi centrul doctrinar al creştinsimului. Teologia începe dinafarã, dinspre exterior.
§
În plinã absurditate …. Cã nu s—ar putea, cã ar fi prea absurd …. Letargia, vreau sã zic, apatia. Ar pãrea ceva prea gogonat.
§
Şi susceptibil, şi nesociabil, şi cu preocupãri segregante. Existã moţocoşi sociabili, şi ale cãror convenţionalitate, lipsã de idei şi preocupãri banale îi predestineazã unei integrãri rapide.
§
Cãtuşa.
§
Altele, mai fufe. Calomnia, insinuarea.
§
O fãrâmã de scolasticism în acest învãţãmânt antilatin şi de propagandã fanatizatã.