SIMMEL DE LA KANT LA GOETHE

SIMMEL DE LA KANT LA GOETHE


Până ieri nu mi s—a părut important să reflectez la locul lui Goethe ĩn gândirea lui Simmel, şi, mai ĩn general, la ceea ce a ĩnsemnat Goethe pentru Simmel—ĩnsemnătatea lui Goethe pentru filozofia lui Simmel; presupuneam, poate, că interesul era unul de natură literar—cultural—umană, nu strict filozofică, nu filozofică ĩn sens tehnic, strict. Semnificaţia temei goetheene a scrisului lui Simmel e, ĩnsă, una ‚strict filozofică’, sau ‚specializat filozofică’, filozofică ĩn sens specializat şi tehnic. Abia ieri am ajuns la studiul, publicat la 48 de ani şi apoi remaniat, refăcut, ĩn care Simmel compară vederile lui Goethe şi Kant. Ce ĩnsemna Goethe pentru Simmel, pentru gândirea şi chiar pentru viaţa lui? Chiar ĩn filozofia lui Simmel, Goethe devenise, către ultimul deceniu al vieţii cititorului său berlinez, mai important şi mai decisiv decât Kant. Simmel vedea ca imposibilă o sinteză a atitudinii goetheene şi a celei kantiste—ĩnsă admitea ‚sinteza existenţială’, alternarea lor. Să fim, pe rând, goetheeni şi kantişti (--cu toate că probabil atitudinea goetheană este un mod existenţial, integral, pe când cea kantistă, numai un mod de a filozofa--). E evident că pe Goethe Simmel ĩl iubea; nu şi pe Kant.
Astfel, Goethe devenise pentru Simmel mai mult decât un obiect de studiu sau o preocupare savantă—un ideal existenţial—filozofic.
Simmel alesese să aprofundeze mai ales atitudinea goetheană; o transformare s—a produs. Ca obiect de aprofundare filozofică, Goethe ajunge să—i fie preferat lui Kant; aşadar, fără a concluziona extrapolând, Simmel vizează o atitudine de viaţă mai completă şi mai ĩnaltă—ĩntr—un fel, preferă existenţa, integratoare şi sapienţială, gândirii disjunse de existenţă şi abstracte; ĩnsă, repet, aici realităţile morale ale lui Simmel sunt nesurvolabile şi nu trebuie simplificate—sunt misterul persoanei lui.
Nu era nimic surprinzător ĩn acuzaţia adusă de către nişte marxişti că nu era un ... materialist dialectic. E din nou un exemplu de tautologie. Ĩn premise se dă deja ceea ce va fi concluzionat. Lukács s—a dezis de el, l—a repudiat; DIE ZERSTÖRUNG ... pretinde să ‚lichideze’ această filozofie. [Lukács, evreu ca şi Simmel, a devenit marxist după 30 de ani, a intrat ĩn Partid la 33 de ani. Ĩncă din timpul studiilor budapestane fusese familiarizat cu anarhişti şi sindicalişti. A fost comisar al poporului ĩn RSU. Se pare că ĩncă de tânăr făcea o impresie puternică. Devine un autor leninist.] Nu rezultă, mi se pare, că Bloch l—ar fi repudiat şi el; ĩn rest, nici nu era de aşteptat că materialiştii să fi putut ‚accepta’, admite şi altceva decât nişte aşchii de sociologie şi de analiză a culturii. Ĩn mod convers, pentru Simmel, Marx conta mai puţin decât Rembrandt, Goethe, Rodin, Michelangelo, Kant, Schopenhauer, Nietzsche, Bergson—nici nu i—a dedicat vreun studiu, vreo scriere particulară. Evreul berlinez, spre deosebire de vremelnicul lui elev, evreul budapestan, nu era un marxist—şi cu atât mai puţin un leninist [--la vremea când ĩi era student, nici evreul ungur nu era ĩncă, deşi se amestecase deja ĩn mişcarea socialistă--]. Marx n—a fost, pentru Simmel, un interes filozofic de prim rang, sau un ‚cuvânt ultim’ ĩn filozofie, ĩn chestiunile filozofice; ocazional, l—a citat ori s—a referit la el—şi nu fără consideraţie.
Pe majoritatea marxiştilor nu i—a recomandat niciodată ĩngăduinţa ori elasticitatea spirituală. Hipopotamul Adorno—un intelect rudimentar—ĩi imputa ‚idealismul psihologic’. Mai mult—ni se spune că Lukács ĩl critica pe Simmel; că Adorno ĩl critica pe Simmel .... Dar trebuie spus că Lukács ĩl critica şi pe Adorno—cel puţin la fel de tranşant.
Simmel a remarcat, ĩndreptăţit, că materialismul istoric trebuie depăşit, că trebuie mers sau trecut dincolo de acesta.
Pe de altă parte, arta a existat mereu ĩn gândirea lui Simmel; arta şi metafizica. Scrisul lui a avut mereu subiecte de artă şi metafizice. La 29 de ani publica despre pesimism; la 31 de ani, despre poezia lui Michelangelo—iar cu aproape un deceniu mai devreme propusese o teză de psihologia artei.
Vocaţia didactică a lui Simmel e indiscutabilă; pentru el, cariera universitară a fost chiar opusul unei meserii. Gândirea lui ardea să se comunice, să se ĩmpărtăşească, să interacţioneze—v. şi sferele ĩnvăţământului său—de la cursurile de succes public la seminariile private.
Habermas, ĩn discuţia lui, accentuează exclusiv ceea ce lui i se pare vetust şi perimat. Nu e deloc un bun analist al operei lui Simmel. Şicanează, e tendenţios, părtinitor.
Ĩnclinaţia nu numai savantă—ci şi strict ştiinţifică a lui Simmel e indiscutabilă; o probează nu numai formalismul sociologiei sale, ĩnclinaţia către ‚modele teoretice sociale’, ci şi formaţia de istoric, etc..