REMARCI CU PRIVIRE LA ESEUL LUI DAVID MELLING DESPRE RELAŢIILE DINTRE SCHISMATICI ŞI CATOLICI

REMARCI CU PRIVIRE LA ESEUL LUI DAVID MELLING DESPRE RELAŢIILE DINTRE SCHISMATICI ŞI CATOLICI



Tezele mari au picioare subţiri, glezne de lut, sau merg pe catalige, sau, deşi arată impozant, caută să se fofileze.
Melling, pe care Gilbert ĩl admiră, lasă impresia de a nu fi ştiut prea multe nici despre propria lui confesiune religioasă, despre realităţile ei, nici despre cele ale Bisericii latine. Perspectiva lui mi se pare banală şi convenţională. Ĩnainte de a perora despre setea de a insulta arătată de Papi, putea să fi reflectat la nu puţine date instructive ale istoriei răsăritene. Putea să fi găsit nu puţin orgoliu, trufie, dorinţă de a umili şi ĩnjosi, ĩn istoria creştinismului răsăritean. Misionariatul şi slujirea—privinţe ĩn care Melling credea că schismaticii şi catolicii se află la acelaşi nivel—nu—s chiar la fel de practicate de către răsăriteni.
Iar locul unui englez nu trebuia să fie ĩntr—o confesiune răsăriteană. Cu atât mai puţin trebuia el să fi făcut propagandism schismatic ĩn Anglia. Gândirea lui e superficială şi superfluă. Nu există ‘ortodoxia de ieri’; există numai ortodoxia vie, ĩn mers, maleabilă, ale cărei linii pot fi surprinse numai de către cei care fac ceva pentru asta. ‘Vechiul calendar’ nu e ‘ortodoxia de ieri’, iar adepţii ‘calendarului vechi’ nu corespund catolicilor recuzanţi, care optau ĩntr—adevăr pentru ortodoxie—şi anume, nu ‘cea de ieri’, nu ‘o ortodoxie’, ci ĩnsăşi sfânta şi preacinstita ortodoxie aşa cum o propovăduieşte Biserica Romei.
Nu există ‘ortodoxii care se succed’, iar reforma calendarului nu e echivalentă cu apostazia anglicană. Reforma calendarului nu e o ticăloşie, ca apostazia Angliei protestantizate, indiferent de ce ar spune ea.
Eseul lui Melling despre relaţiile dintre schismatici şi catolici mi se pare tendenţios şi cam ignorant, ĩnţesat de prejudecăţi şi de stupiditate. Pare să nu ştie rânduielile dintr—o Mitropolie răsăriteană; pare să creadă că ‚ortodoxia’ nu oferă pietre de poticnire. Chisr umilită de stat, de puternicii zilei, Biserica schismatică n—a ĩncetat să servească cu acelaşi zel, să se pună ĩn serviciul intereselor statului, etc.. Melling eludează pur şi simplu aceste realităţi. Introduce false distincţii, inexistente. Postulează existenţa unui corespondent occidental al atonitismului fanatic [--ce monahi vestici i—au huiduit pe Papi pentru politicile lor ecumenice?--].
Aducerea ĩn discuţie a relaţiilor cu ereticii necalcedonieni este o diversiune. Din nou, e o falsă analogie. Catolicii nu—s nici anglicani, nici necalcedonieni.
Din păcate, ‚ecumeniştii’ ‚ortodocşi’ sunt la fel de lipsiţi de discernământ ca şi unii dintre cei apuseni. Astfel, ‚ortodocşii’ sunt fie intergrişti confesionalişti—fie ‚ecumenişti’ care situează Biserica catolică ĩn acelaşi plan cu necalcedonienii, anglicanii şi protestanţii. Erezia există; erezia e reală. Numai că ea nu—şi are locul ĩntre catolici şi schismaticii ‚ortodocşi’. Răsăritenii ‚ecumenişti’ par să—şi reprezinte dialogul cu catolicii numai ĩn contextul unui laxism pentru care catolicismul e un caz ĩntre altele, una din formele creştinismului apusean.
‚Ortodocşii’ ar trebui să restabilească unitatea cu catolicii nu fiindcă erezia e ceva relativ sau formulele conciliare sunt perimate—ci fiindcă nu e vorba despre erezie ĩn acest caz particular. Filaret al Moscovei aşa gândea; el nu vedea catolicismul drept unul din cazurile de ‚aparentă neortodoxie’. Erezie există; false biserici există. Anglicanii nu sunt o Biserică; nici protestanţii, nici neoprotestanţii. Catolicii nu ar trebui să fie pentru ‚ortodocş’ numai un caz dintre interlocutorii occidentali.
Ecumeniştii ‚ortodocşi’ par să gândească, global, ĩn termeni de ‚creştinătate occidentală’. Nu le apare deloc ca evidentă esenţiala apropiere de catolici, spre deosebire de situaţia celorlalte comuniuni vestice.