Impresii liturgice

Impresii liturgice




La Missã citim, treptat, ‘I Corinteni’. Impresiile mele la citirea epistolelor pauline, la 27 de ani, au fost unele foarte vii—inclusiv de ordin literar.
Lecţionarul paulin de astãzi a fost parcã şi mai în linia gândirii Pãrintelui Küng, fãcând oarecum plauzibilã ipoteza cã Apostolul Pavel se gândea la o înviere pneumaticã, necorelatã cu mormântul gol, ci cu corporalitatea spiritului; ceea ce nu face din Ap. Pavel un küngian—ci din Küng, un paulin în chestiunea Învierii. Îmi devine tot mai limpede cã Ap. Pavel, definind coordonatele acestei învieri obşteşti, spirituale, nepãmânteşti, îi dã ca etalon Învierea lui Iisus.
Iar în parabola semãnãtorului, eu sunt cel de la ‘marginea drumului’—nici pe drum, nici în şanţ, cum spune vicarul.
Eu cred cã în cele peste patru decenii de Missã paulinã ca Missã exclusivã, în fapt, a Bisericii Romei, oamenii s—au format şi s—au mântuit prin şi cu aceastã Missã, ea e istorie, e atestare empiricã. Şi nu pot spune cã nu mã regãsesc în unele din atitudinile care au guvernat reforma Missei. Mai mult—e Missa celebrate, vreme de peste patru decenii, de (patru) Papi şi de ierarhia întreagã. De aceea, punerea ei în chestiune e neavenitã. În chestiunea Missei, am devenit un paulin.
Cei care sugereazã, reprezintã, simbolizeazã şi dau o idee despre amploarea catolicismului, despre inepuizabilitatea lui, despre tezaurele de care acesta dispune, despre diversitatea de atitudini.
Convingerea pãcatului a dus—o pe Sf. Teresa a Lui Iisus la o smerenie adâncã, la caracteristica ei smerenie adâncã. Smerenia ortodoxã nu comportã şi nu înseamnã nici apatie, nici moleşealã, nici mototolire, toropealã şi moliciune. E o formã a limpezimii minţii şi sufletului. Îl face pe om mai limpede, nu mai mototol; creştinismul învaţã ştiinţa unor asemenea virtuţi. Aceastã limpezime şi bunã credinţã e caracteristica marilor penitenţi. Penitenţa nu constã în suplicii, ci în regret şi limpezime.
Când spun: ‘dã—mi iubirea ei’, înţeleg: ‘adu—mi iubirea ei’.
Ajungi sã te întrebi: de ce Dumnezeu nu fereşte de cruzimea lumii? Pe de altã parte, nu L—a cruţat de aşa ceva nici pe Fiul Sãu: de încercãri de linşaj, de calomnii, ba chiar de prigoanã din partea familiei, de trãdare, de nerecunoştinţã, de lepãdãrile apropiaţilor, de frica de moarte, de distimia pe care le—o mãrturiseşte Iisus ucenicilor, de bãtãi, de o mascaradã juridicã, de supliciu, de pãrãsire şi de strivire, de soarta cea mai rea. Aşa, Dumnezeu Îl smerea cu desãvârşire, Îl aducea la cea mai completã smerire. Cruzimea cea neostoitã a lumii a existat în viaţa Fiului Sãu. A ajuns, credeau unii miafiziţi, pânã la dumnezeire. Cruzimea lumii înseamnã animalitatea plus conştienţa, noţiunea moralã. Gândul meu este cã Dumnezeu foloseşte cruzimea lumii (Juan, conventualul Iosif, vârstnicul Camil—bãtrân cãlugãr şicanat de asociaţii sãi, îndureratul Xaveriu).
Impresia vieţii—impresia de viaţã, licãrul robusteţii duhovniceşti—sau de absenţã a ei, de stingere, de scrum, scrum uman. Cu asta nu se poate trişa—cu impresia vieţii.
Axioma inimii zdrobite.
Gãsisem, treptat, patru jaloane ale mersului Bisericii din ultima ½ de veac, faţã de care vroiam sã îmi enunţ admiraţia—Missa, Vaticanul II, Sf. Rozariu ‘întregit’ de precedentul Papã, şi încã un jalon, pe care nu mi—l amintesc. Ideea este cã am ajuns sã iubesc, ceea ce pretindeam cã detest. De aceea sunt pentru centrismul roman—centrismul oamenilor Romei, Ratzinger, Kasper, Martini. Roma dã o idee bunã despre ceea ce înseamnã centrismul religios.

Dum., primul gând, la ascultarea parabolei administratorului parşiv, a fost: iatã o parabolã Zen! Aproape imediat, vicarul, începând sã predice, a numit—o o parabolã ‘bizarã’, ‘ciudatã’, paradoxalã, iar lecţionarul de azi, unul fãrã pereche în Biblie, ‘original’. Mãrturisesc cã mie celelalte douã lecturi nu mi—au lãsat o impresie aşa puternicã—nici Amos, considerat de vicar ca ‘original’ şi fãrã pereche între prooroci, nici fragmentul paulin. Însã pilda administratorului parşiv e o parabolã Zen (= ‘bizarã’, ‘ciudatã’, ‘paradoxalã’, ‘originalã’, fãrã pereche). Ceea ce recomandã Iisus este ingeniozitatea administratorului; cãci imediat dupã aceea, blameazã incompetenţa, nevrednicia în a gestiona, nepriceperea.
Însã parabola rãmâne misterioasã, iar paradoxurile ei nu—s aparente; ea demonstreazã încã o datã cã Iisus vorbeşte despre viaţã, nu despre reguli, subiectul Lui îl reprezintã viaţa, nu prescripţiile. Organizarea religioasã a cauzat o oarecare înclinare cãtre prescriptivitate, cãtre transformarea creştinismului într—un prescriptivism. (Existã beneficii ale stãrii de laic şi de particular; de a putea fi tu însuţi. Ieri mã gândeam la acelaşi lucru, probabil, şi mã închipuiam vorbindu—i lui P. despre nişte ruşi. La acei ruşi gãsisem o atitudine faţã de creştinism, care mi se pare fireascã.)
Cum au fost douã botezuri, vicarul a vorbit un pic şi despre Botez, numindu—l ‘comunicarea Lui Dumnezeu’; la început, m—am împotrivit acestei interpretãri, însã darul Botezului se asociazã cu, şi este, îmbrãcarea cu omul cel nou: ‘toţi în Hristos v—aţi îmbrãcat’, iar în ritul apusean botezatul primeşte o hainã, simbolul îmbrãcãrii cu omul cel nou. Aşadar, Botezul creştin nu e numai un Sacrament al penitenţei, al lepãdãrii de omul cel vechi; cum e, dealtfel, şi firesc, lepãdarea de omul cel vechi înseamnã îmbrãcarea cu omul cel nou. Îmi dau seama cât de greşitã era reprezentarea mea despre Botez, care e, de fapt, tocmai cel mai important Sacrament, unicul Sacrament absolut necesar, sine qua non. Or, el nu e un Sacrament al pocãinţei şi iertãrii—ca Spovada—ci unul al primirii Lui Dumnezeu. Eu asociam Botezul cu penitenţa—cu lepãdarea, nu cu primirea, cu diminuarea, nu cu amplificarea.
Ieri am început sã ascult ‘Daniel’, în francezã.
Un tomist primind binecuvântarea unui palamist mai vârstnic, a unui Mitropolit palamist—înclinându—se pentru a primi acea binecuvântare—şi închinându—se împreunã cu fotienii, aproape rugându—se împreunã cu ei.
Rãsãritul şi unitatea trad. de rugãc.; vesticii şi diversitatea rugãc..
Monolitism cu înãbuşirea diversitãţii; reducţionism.
Iisus spune cã trebuie sã ajungem sã ne asemãnãm administratorului în ingeniozitate, nu în necinste; iar din ceea ce urmeazã rezultã cã respectivul administrator e necinstit, însã nu nepriceput, nu nevrednic. Însã parabola nu indicã în ce anume ar trebui sã constea aceastã ingeniozitate a ‘fiilor luminii’, şi cum ar trebui ei sã se foloseascã de cele nevrednice, pentru a ajunge la vrednicie. ‘Explicatã’, tâlcuitã, parabola rãmâne destul de vagã. Instrucţiunea e cel mult una foarte generalã.

Luni, paróhul a predicat despre începuturile Bisericii coreene—ca iniţiativã ‘de la bazã’, pornitã de la laici, în urma întâlnirii creştinilor din Pekin. Universalismul admis astãzi pune—ntr—o luminã ciudatã astfel de întâmplãri.
Iisus Se ruga îndelung şi adesea; nu era omul rugãciunilor expeditive, expediate. Cãci Iisus domina, folosea, stãpânea—rugãc., postul, ritualurile, etc.. Le folosea dupã înţelesul lor, în conformitate cu funcţia lor. Sau: putem spune cã abia El era om al rugãc. şi al postului. Impresia este cã iubea Scripturile, rugãc., postul, Templul, ritualurile, conversaţia teologilor inteligenţi (ca farizeul Nicodim). Nu e nici un protestant, nici un minimalist. Dar fãcea lucrurile dupã înţelesul lor, conform cu funcţia lor. Putem spune cã Iisus readucea practicile la funcţia lor, şi nu desãvârşea fãrã a şi corecta. Iisus nu e un insurgent prezbiterian, un calvinist, un iconoclast; ajustãrile propuse de El au un înţeles, sunt raţionale, însã vedea cã necesitatea decurge din utilitate, nu invers.
Nu mã pot asocia lui ‘Morgan’ în desconsiderarea stilisticii post—conciliare; mi se pare şi încântãtoare, şi la fel de legitimã ca oricare altã mutaţie esteticã, aşa cum au mai survenit atâtea. Creştinismul reacţionar, ‘tradiţionalist’, pre—conciliar nu sunt dispus sã—l asum, iar artificialitatea întreprinderii mi se pare stridentã.
A treizeci şi cincea zi în întâia mea locuinţã; dimineaţã rece şi ploioasã. Majoritatea dimineţilor le—am petrecut fumând şi bând cola—iar azi am adãugat şi cafea. Mai aveam de ieri un rest de cârnaţi şi nişte fursecuri cu alune. Lit. le respect ca un neoplatonician. Sunt 22 de zile de la întâmplarea cu nãdragii—şi 10 z. de la întâlnirea nedoritã cu lugubrul fost coleg. Utreniile sunt rugãc. neoplatonicianului.
Câteva modele pentru mine sunt: Tresmontant, Martini, Rahner, Lonergan, Quay, monahul Marmion, Barth, un anglican care mai nou a restrâns accesul la scrierile lui, Dna. Robinson, precum şi un personaj al acesteia—pastorul din ‘Galaad’; de la primii doi—eleganţa eticii şi a profesionalitãţii.
În NT se spune cã ucenicii ‘neoficiali’ ai Lui Iisus sãvârşeau minuni în numele Lui—pe când ucenicii ‘acreditaţi’ eşuau, nu reuşeau sã vindece. Incongruenţa trebuie sã nu Îi fi scãpat Lui Iisus.
Botezului în Iordan îi corespunde mai degrabã Spovada; cu toate cã nu ştiu dacã Ioan ierta pãcatele, sau ce semnificaţie putea sã aibã botezul administrat de el. Probabil cã botezul la Iordan avea şi caracterul irepetabilitãţii, ca şi acela creştin. Oricum, ca botez al penitenţei, al spãlãrii, al iertãrii pãcatelor, botezul la Iordan trimite mai degrabã cãtre Spovadã. Recunosc cã îmi dau seama cât de confuze sunt reprezentãrile mele în aceastã privinţã; dealtfel, Taina Botezului e una la care nu m—am gândit aproape deloc.
Ioan avea viaţã curatã—şi nu l—au crezut; Iisus fãcea minuni—şi nu L—au crezut. Asta, în legãturã cu avantajele contemporaneitãţii şi cu cererea unei ‘comunicãri neechivoce’. Chiar în faţa miraculosului abrupt, a sfinţeniei strãlucitoare, s—au gãsit necredincioşi. Harul este în om. Degeaba cere omul, cu ipocrizie, circumstanţe.