Sfinţii apuseni ai veacului al XVI—lea

Sfinţii apuseni ai veacului al XVI—lea



Existã o mãreţie caracteristicã sfinţilor vestici ai sc. XVI—iezuiţii, carmeliţii, ceilalţi—Sf. Iñigo, Teresa, Juan, ambii Francisc (Xavier şi Borgia), Filip (pãrintele oratorienilor), Petru de Alcantara, Osuna (despre care nu ştiu sã fi fost canonizat)—veacul giganţilor religiei, aşa cum fusese şi veacul lui Rabelais şi Montaigne—cu adevãrat descãtuşarea unei energii formidabile. Iar Goodier, în cartea lui despre sfinţi, alege patru sfinţi din sc. XVI (din cei nouã ale cãror biografii le scrie).
Oare nu e sc. XVI marele veac al meditaţiei creştine? Marele veac—şi ultimul.
Aceea a fost o vreme a uriaşilor—în religie, în misticã, în slujirea aproapelui, în roman (Rabelais), poezie (Shakespeare, epopeile moderne ale italienilor) şi nuvelã (Cervantes), ca şi în curata filozofie (Montaigne). Sc. XVI e pentru mine ceea ce e sc. XVIII pentru alţii. Apoi au urmat epigonii, epigonismul.

Goodier îl caracterizeazã pe Sf. Camil prin ‘adâncul simpatiei umane, virilitate şi iubire de viaţa însãşi’. Era foarte recunoscãtor, se gândea mereu la milostivirea Lui Dumnezeu.

Cazurile de sfinţi persecutaţi în Bisericã nu sunt puţine—fie cã e vorba, ca la franciscanul Iosif şi la Juan, de persecuţia fãţişã, de animozitatea explicitã—fie de mizeriile şi şicanele fãcute lui Xavier sau Sf. Camil (în propriul sãu Ordin, dupã predarea conducerii). Vedem din istoria franciscanilor, a iezuiţilor, a Ordinului întemeiat de Sf. Camil, cã încã de la început în aceste organizaţii existã oamenii nepotriviţi, obtuzitatea şi inadecvarea extreme. Comunitãţile cu care începe un Ordin nu—s tablouri idilice.

Atunci când era pe moarte, Sf. Francisc Xavier repeta: ‘Iisuse, fiul lui David, miluieşte—mã!’. Nu a fost niciun moment un înfrânt, sau un învins; când aveam 27 de ani, iezuiţii au fost prima mea iubire cãlugãreascã, vechii iezuiţi, iar dintre ei—tocmai acela al cãrui biograf avea sã fie Dryden.