Impresii despre câteva scrieri ale Card. Carlo Maria Martini, citibile pe Internet

Impresii despre câteva scrieri ale Card. Carlo Maria Martini, citibile pe Internet



Câteva scrieri scurte ale Card. Martini pot fi citite pe Internet, unele în italianã, altele în trad. englezã: de ex., ‘Iisus şi mireasma învierii’, ‘Ne—a tâlcuit Scripturile’, meditaţia despre Sf. Inimã, adresa despre Lonergan; ca şi o seamã de interviuri. Unele sunt mai de circumstanţã, altele sunt esenţiale (acelea despre ‘mireasma învierii’, despre Lonergan).
Adresa despre rolul şi funcţia Bibliei în Bisericã e interesantã, aratã acelaşi pragmatism şi empirism ca şi în cazul ‘Exerciţiilor …’, preferând esenţialul şi trierea judicioasã, supraîncãrcãrii. Martini nu e pentru maximalism—nici biblic, nici devoţional. Cred cã îl înţeleg, şi cred cã îl încuviinţez.
Ca exeget, Carlo Maria Martini e neîntrecut: o probeazã ‘Iisus şi mireasma învierii’, citire a întâmplãrii din Betania din casa lui Simon. La bãtrâneţe, a ajuns sã se pronunţe, în legãturã cu întrebuinţarea liturgicã a Scripturii, pentru un canon restrâns, centrat pe Evanghelii şi ‘Fapte’, cãrora sã li se adauge anumite alegeri din restul Noului şi Vechiului Legãmânt [1]; iar repulsia faţã de violenţa biblicã nu le e strãinã nici unora ca primatul comuniunii anglicane. Ideea Card. Carlo Maria Martini este o reconfigurare a posteriori a Bibliei, o tendenţiozitate care triazã şi alege ceea ce îi convine unei scheme umane prestabilite. Considerã cã numai anumite enunţuri biblice educã—şi anume, cele care ‘plac’. Arbitrariul ideii nu e greu de indicat. Martini vrea sã conducem Biblia, nu sã fim dirijaţi de ea. Ceea ce nu precizeazã este provenienţa criteriului acestei selecţii: ce anume ne spune care valori, care enunţuri biblice sunt mai ilustrative decât altele? Adept al unei pedagogii pozitive, Cardinalul biblist considerã cã Scriptura poate sã îndrepte exclusiv prin mesajul ei luminos şi de iubire; cã asprimea şi pedagogia negativã nu sunt necesare (reamintesc cã, în acest context, italianul se referã la utilizarea Bibliei în slujbele Bisericii, nu la elucidarea savantã a conţinutului ei; el spune cã nu trebuie confruntaţi credincioşii cu ceea ce e ‘neconvenabil sensibilitãţii moderne’).
Faptul cã teza ‘Bibliei detestabile’, a porţiunilor Biblice detestabile, se poate auzi, la sfârşitul sc. XX, de la prelaţi catolici şi anglicani, e semnul resurgenţei unui marcionism subversiv. Scriptura ajunge sã fie subordonatã unei teze—teza Revelaţiei creştine, care, paradoxal, îşi subordoneazã tocmai provenienţa: provenitã din Biblie, ideea iubirii se întoarce împotriva acestui izvor şi îl reconfigureazã. Ideea este cã Biblia reprezintã un întreg dizarmonic, contradictoriu, care trebuie triat.
Detestarea VT e o boalã veche a creştinismului, provenitã din infectarea cu noţiunea gnosticã a ‘Evangheliei iubirii’. Aceastã detestare e greşitã din douã motive: atât fiindcã rãstãlmãceşte VT, în care ‘iubirea’ nu e restrânsã la cele câteva locuri recomandate de Martini; cât şi fiindcã ignorã atât pedagogia negativã, nevoia de asprime şi admonestare, cât şi faptul cã Dumnezeu Îşi allege singur mijloacele de expresie şi mesajul, nu I le desemnãm noi. Chestiunile canonului biblic şi ineranţei biblice sunt subtextul acestei dispute. De la Martini şi Wojtyla, la primatul Williams, romancierul Lewis şi alţi umanişti, întâlnim aceastã antipatie marcionistã faţã de VT şi faţã de ‘neconvenabilul’ Noului Testament; cenzurarea ‘Psaltirii’ e numai un alt exemplu—cu ideea cã existã Psalmi nerecomandabili. Aceasta e reconfigurarea umanistã, gnosticã şi marcionistã a Bibliei şi a canonului scriptural.
Psaltirea abreviatã, Biblia abreviatã ….

Se poate mãsura itinerariul biblisticii catolice a ultimului veac dupã faptul cã ceea ce i se reproşa lui Loisy era cã, prin ‘Evanghelia şi Biserica’ (1902), ne—ar ‘obliga sã credem în dualismul elohist şi iahvist, cei doi Isaia, natura literarã a lui Iudit şi Estera, Pentateuhul ca nefiind de Moise, nici Psalmii de David, interpolarea versetului trinitar de la Sf. Ioan’. Toate acestea sunt azi enunţuri biblistice banale. Ceea ce sugereazã cã faimosul Loisy nu era condamnabil sau fals în totalitate, în întregime. Sőderblom vedea în Loisy pe cel mai înzestrat apologet catolic de dupã Newman.
(E adevãrat, însã, cã reproşurile reproduse de mine nu îi veneau de la Roma, ci din partea unui polemist francez, Roma condamnându—l pentru teze teologice, nu pentru enunţuri biblistice, şi cã Loisy a fost considerat un extremist şi taxat ca atare DE CĂTRE ALŢI MODERNIŞTI, contemporani sau ulteriori, unii chiar vrând sã creadã în dreptatea lui, însã admiţând, recunoscând cã religiologul francez întrecuse mãsura şi se situase înafara Bisericii. Oricare vor fi fost bunele lui intenţii, Loisy ajunsese departe de Bisericã şi de învãţãtura creştinã. Se poate sã se fi radicalizat pe parcurs, cum s—a mai vãzut—strâmtorat, încolţit, a ajuns sã spunã ceea ce la început nu gândise, şi sã facã ceea ce nu intenţionase. Au existat oameni constrânşi la radicalizare—care au sfârşit prin a internaliza opinia celorlalţi şi a se crede nevoiţi la o alegere care de fapt era superfluã. Un om poate ajunge sã fie convins de criticii sãi cã e un eretic—pânã acolo încât începe sã şi gândeascã şi sã se comporte ca unul—a internalizat, a asumat criticile care îi sunt aduse, preia rolul dizidentului, îl acceptã, ajunge sã fie convins cã eterodoxia lui e realã şi îl obligã. Aceasta e ‘constrângerea la erezie’, erezia constrânsã, artificialã, forţarea la radicalizare. Nu e ceva nemaiîntâlnit.)

Tact, severitate şi fineţe, inteligenţã şi gust sunt trãsãturile caracteristice ale persoanei şi scrisului Card. Carlo Maria Martini. Face impresia de a fi pe cât de prevenitor, pe atât de sever. Fineţea lui nu e neînsoţitã de ceva asprime. Uneori pare sã considere mai întemeiatã vocea ateismului, a anti—creştinismului, etc., decât pe aceea a tradiţionalismului. Ştie cã politicile fac parte din realitate, şi din modul cum se fac lucrurile.
Martini, ca şi Küng, e un admirator al lui Ioan al XXIII—lea, pe care—l citeazã când are ocazia, şi un nemulţumit de traiectoria post—conciliarã a papalitãţii, unul din cei convinşi cã Vaticanul II a fost trãdat de Papii post—conciliari (începând chiar cu Paul). Nu ştiu dacã are dreptate. E, însã, limpede cã transformãrile la care se aştepta sau pe care le vroia, nu au survenit. Ca ierarh, e unul din oamenii lui Wojtyla, unul dintre cei promovaţi în ierarhie chiar cãtre începutul pontificatului acestuia.
Farmecul intelectual şi literar al lui Carlo Maria Martini e incontestabil. De obicei, adversarii nu au ce sã îi riposteze—înafarã de simplisme.
De gândirea lui Lonergan s—a apropiat spre 45 de ani—dupã ce spune cã ratase, ca student, şansa de a—l audia.
Ca biblist, a dat o operã atât propriu—zis savantã, cât şi una exegeticã, interpretativã.
Noţiunea lui despre catolicism nu mi se pare deloc vagã sau derizorie.
Din câte ştiu, cred cã a evitat sã se pronunţe asupra cãrţii despre Iisus a Papei Benedict (decât cel mult într—o formã indirectã: prin sãgeata adresatã Papei de un interviewator al italianului).
Noţiunile de Ierusalim (cãci oraşul biblic e mai mult decât numai un loc, pentru exegtul şi omul de rugãciune italian), de rugãciune, de dreptate a sãracilor sunt semnificative. Nu sunt dispus sã cred chiar tot ce spun gazetarii care îl criticã şi—l ridiculizeazã/ ceartã. Dreptatea lui e deasupra dreptãţii şi a noţiunilor sumare ale ziariştilor.
Ca şi alţi iezuiţi, el credibilizeazã creştinismul, atitudinea creştinã, rugãciunea—şi se implicã într—o campanie cuprinzãtoare de credibilizare a creştinismului; e multã nevoie de oameni ca el.
Tendinţa lui de a degaja catolicismul de ceea ce e habotnic sau bigot e salutarã.
Unele din ideile lui mi se par nu vagi, cum s—a zis, nu vagi—ci vaste, largi şi luminoase. ‘Visul’/ idealul şi critica sunt instrumentele lui, uneltele lui; e superflu sã adaug cã nu e lipsit de curaj. Cardinalul Martini are un ideal—şi combativitatea necesarã, aşaadar criticã liber, deschis, în numele acestui ideal, pe care el îl numea ‘vis’.
Existã o încurajatoare catolicitate şi lãrgime, deschidere, în faptul cã biblistul Martini se considerã discipolul gnoseologului şi psihologului (în sens scolastic) Lonergan. Nu e un caz de ‘hibridare’, ci ceva firesc.
Carlo Maria Martini are curajul şi fermitatea convingerilor şi idealurilor (‘visului’) sãu. Nu discut aici dreptatea absolutã a dorinţelor şi ideilor sale.
Abordãrile lui denotã o imensã cultivare lãuntricã, o rafinare exemplarã.
Uneori, se afirmã cã a spus altceva decât dorise sã spunã; e prost înţeles, rãu interpretat, citat trunchiat şi rãstãlmãcit cu neruşinare. Luând un caz concret: cred cã ‘mesajul’ refuzului sãu de a sluji Missa tridentinã e atât irevocabilitatea dinamicii înnoitoare post—conciliare, cât şi convingerea cã Missa reformatã post—conciliar e legatara celeilalte, nu e o ‘altã Missã’. Cred cã aşa îi înţeleg eu gândul. Ceea ce spun ziariştii nu are importanţã—şi nici înţeles.
Cred cã existã la el o voinţã şi o aspiraţie de a se înãlţa deasupra dinamicii elementare a disputelor post—conciliare, de a fi el însuşi începând chiar cu alegerea termenilor. Dacã uneori pare sã consimtã sã accepte jargonul veşted post—conciliar, cel mai adesea limbajul lui are o prospeţime şi fineţe cu adevãrat patristice.
Nu de puţine ori, se poate vedea cã poziţiile lui, poziţiile ferm asumate de el, sunt acelea ale experienţei, ale unei experienţe analizate şi corect interpretate. Cred cã Martini, lonerganian, e un bun interpret al propriei experienţe—în acest caz, aceea pastoralã.
Ocazional, în scrierile lui, bagatelizeazã practici catolice—sau le trateazã cu umor (iar umorul sãu, când indulgent, când tãios, e mereu de bunã calitate)—pe când alteori le recomandã. Nimic din ceea ce spune, în chestiuni de credinţã, nu trece dincolo de ceea ce eu ştiu de la moderniştii ‘mei’. Strãdania lui de a contextualize, încadra şi nuanţa mi se pare lãudabilã—nu subversivã. Ceea ce îi reproşeazã adversarii este cã prea se comportã şi gândeşte ca un intelectual—acuzaţie absurdã. Nu au argumente, şi atunci recurg la anti—intelectualismul parohial, folosesc intelectualismul ca pe o etichetã defãimãtoare.
Acest bãtrân impozant, autoritar, încãpãţânat, ferm, cu ieşiri de vehemenţã anti—romanã, e neîndoielnic cel mai interesant cardinal în viaţã.


NOTE:

[1] Mai exact, propunerea din ’97 era: Evangheliile şi ‘Faptele’, mulţi Psalmi şi pasaje alese din epistolele pauline, ‘Ieşirea’, ‘Isaia’ şi ‘Facerea’.