Acasã

Acasã





Scrisorile de povãţuire duhovniceascã ale lui Hűgel îl aratã ca trãitor, cum îşi trãia religia; marii lui autori sunt frecvent citaţi: mai ales Troeltsch, Huvelin, Tertulian, Fénelon. Cunoştea importanţa creştinismului învãţat prin interacţii directe, de la creştini, nu din scrieri. Îl interesa soarta, statutul aparte al cãrţilor ereticului Tertulian—şi ed. apãrute cu aprobarea ierarhiei.
De ieri, luni—sau de dum. searã—eu am trecut la ‘schimbarea subiectelor’.
Marţi reflectam, pe stradã, la mai mulţi laici creştini care îşi asumã condiţia independenţei şi a originalitãţii obiective—‘voi merge acolo unde mã va cãlãuzi raţiunea’—lãsându—se ghidaţi de intuiţii, instinct, etc.; de la ruşi, mã gândeam la Rozanov şi la Leontiev. Cei care nu pretind sã ‘expunã gândirea Bisericii’, ci reflecţia proprie, rãmânând creştini—aspirând şi sã fie ei înşişi, sã rãmânã ei înşişi—şi sã fie creştini; Huvelin pentru v. Hűgel ar putea fi ca Leontiev pentru Rozanov, ‘întâlnirea capitalã şi providenţialã’.
Cultivarea notei rãsãritene a modernismului şi progresismului meu; atmosfera rãsãriteanã, fãrã concesii kitschului—şi kitschului popular—în rezumat, kitschului deopotrivã savant şi popular. Adâncirea marilor cãrţi, a marilor texte şi mãrturii ale Rãsãritului creştin.

La sãrbãtoarea Sf. Arhangheli, predicã folositoare a paróhului: despre faptul cã ‘nimeni şi nimic nu este ca Dumnezeu’; cã ‘la Dumnezeu toate sunt cu putinţã’; cã Dumnezeu nu creazã în serie—la El, toate sunt unicat, toate sunt capodopere; istoria orbului Tobia. Aşa am aflat cãrei cãrţi biblice îi aparţin versetele despre Rafael. În drum spre Missã, îmi repetam cuvintele ‘Actului’: ‘Dar mai mult mã cãiesc, Pãrintele meu, Mântuitorul meu şi Dumnezeul meu, pentru cã, pãcãtuind, …’ [--de fapt: ‘Dar mai mult mã cãiesc pentru cã, pãcãtuind, Te—am mâniat pe Tine …’--].
Hűgel mã face sã îi înţeleg mai bine—şi simpatizez mai mult—pe o mulţime de creştini laici. De ce? Fiindcã el ilustreazã luminozitatea laicitãţii, posibilitãţile condiţiei laice.
Am revãzut articolul lui Paleologu despre Voiculescu, însã nu menţioneazã deloc nuvelistica acestuia.
Medicina ar putea sã fie ‘preoţia mea secularã’, leprozeria mea, satul meu din Ars. A nu—mi bate joc de ceea ce am devenit.
Hristos e Domn. Domnul Hristos, marele pelican, şi iubirea jertfitoare, altruistã, generoasã; sentimentele şi subconştientul.
Hristos dã preoţia Sa cui o vrea El.
Nevoia de a fi iubit nu e egoism; însã neînsoţitã de generozitate şi de gratitudinea promptã, poate sã devinã.
În una din zilele acestea, s—au citit la Missã sfâşietoarele blesteme ale lui Iov.
Hűgel prefera misticii negativiste a despuierii şi negãrii, misticã platonicianã, o misticã a activitãţii, ilustratã în ‘eroismul servitorului priceput’—preoţii seculari. Mistica fãrã social e pervertire pãgânã; mistica recluzivã, ca recluziune, ca ‘zãvorâre’, e pierzanie. Îmi amintesc şi ce îmi spunea P. despre ruşi. Frumuseţea apusului e întrecutã de aceea a Celui care a creat apusul; însã existã o mediere—şi mai mult decât numai o mediere, o corelare, o implicare între Creator şi capodoperele Sale, o ‘imanenţã’. Creaţia nu e astfel divinizatã, abrupt, ci sfinţitã şi înaltã, e preajmã sofiologicã. Creaţia e preajma sofiologicã a Creatorului: dar şi capodoperã.
Spontan: cã trebuie sã îi citesc pe Loisy şi pe Tyrrell; mult din ceea ce au scris pare a fi folositor. Probabil cã nu vor fi avut dreptate în întregime; însã au avut dreptate în multe privinţe. Ieri, marţi, am citit despre omagiul postum adus, patern, de Sf. Pius al X—lea lui Tyrrell; e cuvântul şi mãrturia unui sfânt, a unuia din sfinţii Lui Hristos.
Hűgel avertizeazã asupra a ceea ce, în platonism, e otravã şi excludere a slujirii caritabile.
Papismul meu, atât cât e, e acela al capadocienilor—sau, mai bine, acela al marilor asceţi rãsãriteni. Infailibilitatea romanã, însã, e o constatare—înainte de a fi un postulat. E ceva constatabil.
Marele Hűgel avea o înţelegere complexã a teologiei şi a patristicii (latine); îl cita des pe Tertulian, şi îl dãdea pe Lactanţiu drept pildã de inteligenţã şi de deschidere. O gândire patristicã vie care sã porneascã de la—sau sã orienteze dupã—Tertulian şi Lactanţiu, din care se citeazã, de obicei, câteva dictoane rãsuflate, nişte zicale, e lucru mai rar. Îi plãceau Pãrinţii latini, adesea mai mult decât celor care îi predau, îi cunoştea, şi avea despre ei meritate cuvinte de apreciere şi simpatie. Nu era îmbufnat, vindicativ, militant cu stridenţã, deşi era deplin conştient de dreptul sãu de a—i cita, cu bunã credinţã, pe Tyrrell şi Loisy, atunci când era cazul—sau ‘venea vorba’. Îşi ştia ‘lungul nasului’ în chestiuni doctrinare.
Unele din faimoasele scrisori de povãţuire doctrinarã dau întrucâtva mãsura culturii lui patristice redutabile. Ştia multã patristicã latinã.