Lazãr şi bogatul

Lazãr şi bogatul




Parabola lui Lazãr şi a bogatului este una cu ‘poantã finalã’. Înţelesul e dat de ultimele cuvinte ale ultimului verset—referitoare la învierea din morţi. Însã impresia pe care o face este, totuşi, a unei pilde compozite, eterogene, care începe cu ‘mesajul de criticã socialã’, continuã cu precizãri de topografie eshatologicã şi încheie cu suficienţa credinţei în Moise şi în prooroci. Naraţiunea pare sã schimbe direcţia de douã ori. La început, e criticã socialã—însã fãrã revoluţionarism, chiar dimpotrivã. Existã un fel de teorie a retribuţiei—restriştea e recompensatã, huzurul e penalizat. Postum, rolurile se inverseazã, de la social se trece la individual. Apoi, se analizeazã eshatologia iudaicã—despre hotarul dintre Rai şi Iad, despre imposibilitatea intervenţiei pentru damnaţi. Din nou, Iisus se situeazã într—o ‘mântuire fãrã înviere’, adicã în care nu existã condiţionarea de înviere. La moarte, unii merg în Rai, la Avraam, alţii merg în Iad. Iadul e situat dedesubtul Raiului. Al treilea segment al parabolei lucane a lui Lazãr şi a bogatului trece la o temã discutatã adesea de Iisus: aceea a necredinţei şi nereceptivitãţii, a ‘cererii de semne’.
Bogatul cel hain crede cã semnele pot converti, pot schimba cursul existenţelor. Avraam îl asigurã cã nu e aşa, cã fãrã credinţa prealabilã în mãrturia Scripturii, aşadar fãrã analiza intelectualã, semnele nu au înţeles, nu schimbã nimic.
Nu poate primi semnele, cine nu a primit mai întâi doctrina, cine nu a acceptat Legea şi Profeţii.
Iar ceea ce spune Iisus la sfârşit pune într—o luminã destul de neobişnuitã învierea; cãci aratã cã ea e irelevantã pentru cine nu a primit Legea şi Profeţii. Învierea apare nu ca o reîntemeiere absolutã a religiei, ci ca desãvârşirea religiei veterotestamentare.
O înviere din morţi, afirmã Iisus, nu poate sã aducã mai mult decât credinţa în Lege şi în Profeţi, adicã decât înţelegerea naturii autoritãţii acestor vestitori. Cu Legea şi Profeţii, totul e deja dat—abia credinţa în ei poate sã facã acceptabile şi inteligibile semnele.
Parabola e centralã pentru gnoseologia, pentru teoria cunoaşterii şi credinţei, a Lui Iisus. Ea proclamã centralitatea Legii (veterotestamentare, definitive) şi a Proorocilor în istoria salvificã; în acest sens, concluzia cã Iisus e ultimul şi cel mai mare dintre Proorocii evrei e nu numai plauzibilã—e inevitabilã şi esenţialã.
Iisus spune cã toatã credinţa se bazeazã pe Lege şi pe Profeţi; forma narativã a acestei convingeri o reprezintã episodul Schimbãrii la Faţã. Iisus nu numai cã nu aboleşte Vechiul Legãmânt—însã revine la el neîncetat, analizându—l, clarificându—l, interpretându—l.
Scriptura este un întreg dialectic, în care instituţiile şi ‘tezele’ sunt criticate şi corectate—Profeţii criticã legalismul şi ritualismul, aşa—numitul ‘Isaia II’ criticã teza unei creaţii definitivate—mai exact, criticã ideea ‘odihnei Lui Dumnezeu’.
(Odihna Lui Dumnezeu, retragerea Lui Dumnezeu din cosmos şi din istorie, înainte de a duce la deism, a fost o ispitã permanentã a minţii protestante—reducerea miraculosului la epoca apostolicã, justificarea exterioarã, etc..)
De aceea se spune cã Scriptura înfãţişeazã ‘straturi succesive’, în care, diacronic, afirmaţii predecedente sunt reluate, criticate, îndreptate. Critica zãdãrniciei ritualismului era deja Scripturã în vremea Lui Iisus, cu toate cã ritualurile Templului continuau ca şi mai înainte.
Nu exista la evrei, în vremea lor de maximã creativitate religioasã, cât au continuat sã fie un popor creator de Scripturã, aşadar primitor de inspiraţie, de Sf. Spirit, fetişizarea Scripturii, blocajul, ci predominau viziunea intuitivã, curajul—interpretau Scripturile liber şi raţional, ‘dupã înţeles’, nu dupã literã.
Iisus avea, aşadar, conştiinţa de a aduce o ‘împlinire’ Vechiului Legãmânt. Însã considera acceptarea acestuia ca absolut necesarã. Fãrã şcoala Legii şi a Profeţilor, învierea din morţi nu reprezintã nimic.
Cine nu crede în Lege şi Profeţi, nici atât nu va crede în vreo înviere din morţi; a se vedea cã aici Iisus nu vorbeşte despre ‘a crede în realitatea faptului’, ci despre ‘a fi schimbat de un eveniment’. Iisus nu spune cã fraţii bogatului ar fi incapabili sã creadã în învierea cuiva din morţi; ci, cã nici mãcar o înviere din morţi nu i—ar converti, câtã vreme Moise şi Proorocii n—au fãcut—o.
Prin Lege, Iisus înţelegea Poruncile; altfel, nu se sfieşte sã spunã cã legile sunt imperfecte, date de Moise dupã mãsura nedesãvârşirii poporului, şi nici sã încalce prescripţiile legaliste, nici sã ironizeze minuţiozitatea legalistã. Iisus cautã şi subliniazã teologicul din Lege, învãţãtura teologicã din Lege (Sabatul e dat pentru om), nu litera prescripţiilor. Suntem, din nou, în dinamica dialecticii scripturale. Iisus menţine esenţialul Legii. Cautã, în Porunci, iluminarea vieţii, nu înrobirea ei prin prescripţii.

Aşadar, parabola lui Lazãr şi a bogatului este despre centralitatea Revelaţiei veterotestamentare, şi un avertisment împotriva tentaţiilor marcioniste. Ar fi interesant de ştiut ce cãrţi biblice citeazã Iisus; cãci, pentru El, Revelaţia veterotestamentarã propriu—zisã înseamnã Moise şi Proorocii. Iisus spune cã semnele nu sunt mai convingãtoare decât aceastã Revelaţie.