Verne e patronul literaturii franceze pentru tineret, de la sf. sc. XIX şi ĩnceputul urmãtorului. El e marele nume, reperul. Defectele lui Verne sunt secretul lui Polichinelle. Ele ţin de domeniul evidenţei imediate, nu al analizei subtile; didacticismul, pisãlogeala, digresiunile anoste, prozaismul, pedanteria. Imaginaţia destul de pedestrã.
Existã pitorescul educativ, didactic, diluat cu didacticism pisãlog şi cu probozeli şi digresiuni pedante, cu ingerinţe savante, şi fantasticul genuin, de sorginte nevernianã, pitorescul fabulos, sãlbatic, deconcertant, liric, baroc; dar, ĩn linii mari, cam toţi prozatorii populari pentru tineret francezi ai sfârşitului de sc. XIX se raporteazã cumva la modelul vernian—fie şi atenuându—i defectele, corectându—le, variind. Majoritatea acestor prozatori sunt cumva definiţi prin raportare la ceea ce fãcea Verne. ‚Ceilalţi’ vor veni din Poe, Villiers, Wells—nu neapãrat din anglo—saxoni, din anglofoni, dar mai degrabã din romantici. Canonizarea literarã a lui Verne a implicat şi transformarea poeticii lui ĩn reţetã.
Ĩmpotriva lui Verne ĩnsuşi existã Stevenson, Borges, ĩn mod implicit Wells; iar pentru el—Gracq, Tournier.
De fapt, dihotomia Verne/ Wells este dihotomia Alecsandri/ Ghica, aşa cum a formulat—o, la noi, Barbu (şi cum a refuzat—o, ca temeni, George, care a reformulat contrastul celor doi).
Books are good company, in sad times and happy times, for books are people — people who have managed to stay alive by hiding between the covers of a book (E. B. White)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu