DESPRE EDITH WHARTON ŞI ROMANUL SĂU ‘VÂRSTA INOCENŢEI’

DESPRE EDITH WHARTON ŞI ROMANUL SĂU ‘VÂRSTA INOCENŢEI’




VÂRSTA INOCENŢEI s-a dovedit a fi atât de bine scrisã pe cât ĩmi doream—şi, de fapt, mult mai bine scrisã decât mã aşteptasem. O asemenea plãcere—mi dãdea, la 16 ani, James, şi, ulterior, ecranizarea AMBERSONILOR. Se vede cã acest stil convine foarte mult firii mele, cãci regãsesc ĩn el nãzuinţe de expresie foarte personale. Proust era, probabil, teoreticianul destinului aristocraţiei; dar romancieri ca Dna. Wharton sunt adevãraţii cronicari. Ĩncã o datã, vãd cã ‚subiectul’ unui roman conteazã; acest realism citadin este prin natura lui mai ĩncântãtor decât ar fi putut fi o mostrã de naturalism rural. Posibilitãţile artei sunt mãsurate sau delimitate şi de cãtre posibilitãţile de explorare şi de expresie pe care le gireazã subiectul. Universal nu este ‚umanul’; universalã este satisfacţia mentalã a reuşitei cognitive.
Nu pentru cã lumea a cãrei cronicarã a fost Dna. Wharton este idealã sau idilicã; ci fiindcã permite o formulare convenabilã a tremenilor umanului. ‚Vârsta inocenţei’ dã o idee bunã despre plãcerile pe care mi le aduce cititul romanelor. E o carte care—i va—ncânta pe cititorii de romane. Puritatea liniei, caracteristicã stilului, se regãseşte la scara compoziţiei.
Roman fãrã aluviuni, ‚Vârsta inocenţei’ ilustreazã atingerea unei forme desãvârşite a romanului clasic; desigur, UNA DINTRE formele desãvârşite pe care acesta le putea atinge. Remarcabil pare, dupã cum spun, gradul atins de finisarea formei. Ĩn acest sens—nicio stridenţã, ba chiar nicio eroare de gust.