Din viaţã

Din punct de vedere soteriologic lupta cuiva cu propria agresivitate, lene, rãutate sau mizantropie nu e cu nimic mai puţin dramaticã decât lupta cu o boalã trupeascã. Am uneori impresia cã cei care propun problema rãului ĩn lume gândesc de parcã planul soteriologic, al vocaţiei omului, ar fi unul suplimentar, facultativ. Dar el e de fapt tocmai planul organic, temeiul, scopul, sensul, mişcarea vieţii omeneşti.
Or, nimeni nu pare ultragiat, indignat, şocat de ‚nedreptatea’ care face ca unii oameni sã aibã de luptat cu nãravuri cumplite, cu patimi fioroase, cu porniri, cu vicii, cu tendinţe. Se analizeazã cauza, rostul şi enigma rãului biologic; acela social fiind atribuibil oamenilor. Dar nimeni nu se aratã uimit de rãul lãuntric cu care le este unora dat sã lupte.
Planul divinizãrii—şi, corelativ, al considerãrii a toate din unghi soteriologic—este cel normativ; nu ceva ‚suplimentar’ sau ‚opţional’. Or, acest plan ne permite sã vedem cât de dramaticã e confruntarea omului cu propriile nãravuri, cu rãutatea, vanitatea sau lenea lui, cu diferite forme de moarte a umanului. Acestea, ĩnsã, vicisitudinile tarelor, nu par sã scandalizeze pe nimeni. Rãul e conceput mai ales ca biologie.
Ar trebui, vãd bine, sã sperie şi sã cutremure proporţiile relelor inimii care—i sunt date omului; sau cu care se confruntã. Diversele forme de pietrificare, de sluţire, de blocaj, de crispare, de sinistrã orbire, de ignoranţã groasã şi de trufie; de aroganţã şi de pãrere de sine. Uşurinţa cu care rãtãceşte calea, bascularea ĩn orbire deplinã, etc.. Or, acestea tocmai nu scandalizeazã, nu sperie, nu şocheazã.
‚Ĩncercãrile’ nu—s teste stupide trimise de Dumnezeu omului, aşa cum vrea folclorul, ci sunt tentativa a douã fiinţe de a se gãsi, de a se ĩntâlni, ĩn pofida mediului neprielnic, a haosului, a neorânduielii şi a feluritelor erori. Ceea ce se numeşte ‚ĩncercãri’ sunt ocazii de a aprofunda ĩntrucâtva cogniţia; nimic nu e dat mecanic sau ca dinafarã.
S—ar mai putea spune şi cã ‚ĩncercãrile’ sunt reversul calitãţilor şi aratã, manifestã natura raţionalã a umanului—omul este expus rãtãcirilor numai fiindcã are libertate, etc..
Discuţiile filozofic—teologice despre ‚libertate’ mi se pare cã adesea coboarã nivelul discuţiei şi o aduc ĩntr—un plan de abstracţiuni şi de deprinderi proaste. Relaţia omului cu Dumnezeu aparţine altui nivel şi are la bazã alt soi de impulsuri, simţiri, nevoi decât cele la care se poate referi o pânã la urmã placidã discuţie despre ‚libertate’. Cu alte cuvinte, analiza ‚libertãţii’ rateazã esenţa relaţiei umano—divine, ceea ce e afectuos, negrãit şi adevãrat ĩn aceasta, impulsul profund, aspiraţia, vocaţia umanã. Fiinţa umanã are nişte nevoi şi nişte simţuri, nişte instincte, o cogniţie; ĩntreaga discuţie abstractã despre ‚libertate’ pare sã rateze aceste considerente.
Pe de altã parte, ce noţiuni are omul despre ‚libertate’, şi de unde i—au venit acestea? Ce ALTE libertãţi cunoaşte omul, la care alte fiinţe a mai vãzut el libertatea, ca sã aibã o idee despre ea?
Se poate discuta despre ‚libertate’ umanã numai dacã se iau ĩn consideraţie anumite determinaţii existenţiale, anumite caracteristici ale vieţii interioare a omului. Ĩn acest sens, ‚fatalismul’ e un concept la fel de prost—de inutilizabil, cãci se situeazã tot la un nivel care face abstracţie de esenţialul celor discutate.
Ceea ce relevã majoritatea discuţiilor despre ‚libertate’ este inadecvarea terminologicã—aşa cum e folosit cuvântul, ‚libertatea’ nu mai e un gând, ceva conceput, ci o ‚vorbã mare’, un cuvânt sforãitor, extrem de vag, abstract şi dispensabil.