GÂNDURILE UNUI ADMIRATOR AL LUI NICHIFOR VLEMIDE

GÂNDURILE UNUI ADMIRATOR AL LUI NICHIFOR VLEMIDE



Ca remarcã preliminarã şi definitivã, imuabilã, voi remarca faptul cã—n cazul ecumenismului aşa cum e practicat de aproape un veac de cãtre Bisericã gãsesc blamabil nu scopul, ci mijloacele.
Urmãrind câteva dialoguri teologice polemice ĩntre catolicii vestici şi preopinenţii lor schismatici de rit rãsãritean am ajuns sã sesizez unde e problema, unde e disfuncţia—ei bine, caritatea invocatã şi practicatã de catolici este cauza şi problema. Fiindcã este o caritate confuz ĩnţeleasã şi prost practicatã. Prin caritate, ei ĩnţeleg obligaţia de a falsifica şi eluda, sau de a ţine cu ursul.
Voi da şi un exemplu, pentru acei cetitori nesãţioşi de—a urmãri pe viu cursul gândirii mele aşa de rãspicat şi viu antiecumenice—un oarecare vestic scrie cã autorii schismatici rãsãriteni TREBUIE INTERPRETAŢI AŞA CUM ĨI INTERPRETAU SCOLASTICII PE PĂRINŢI—pãi nu ,fals, de ce sã fie interpretaţi aşa? Existã o diferenţã fundamentalã—aceea cã Pãrinţii ERAU CATOLICI, iar autorii schismatici, nu. Altfel, şi clasicii budismului pot fi interpretaţi ‚ca şi cum ar fi Pãrinţi’.
Revenind—‚caritatea’ catolicilor occidentali este cea care introduce elementul de haos, grãuntele de disfuncţionalitate. De aici provine aerul şui, nefiresc, silit, artificial al dialogurilor. Caritatea ar trebui sã se manifeste prin francheţe şi limpezime, nu prin falsificãri pioase care amintesc de cavalerismul şcolarilor din primele clase şi de ‚generozitatea’ lor retoricã.
Existã ceva profund pueril, infraadolescentin, nerezonabil şi nerespectabil, nedemn şi gogomãnesc ĩn ecumenismul occidental. E de la sine ĩnţeles cã acest lucru, de vreme ce poartã pecetea firii occidentale de azi, e neobservabil de vesticii ĩnşişi.