Existã epoci literare când meritul de a inova e numai unul relativ, şi epoci când faptul de a nu inova e deasemeni o relativã lipsã de merit.
Oare decurgeau inovaţiile literare ale lui Doyle din condiţii preexistente care fãceau progresul cumva inevitabil, ca ĩn ştiinţe? Formula naraţiunii poliţiste moderne, de ex., era ceva aflat ĩn calea tuturor, ĩncât dacã nu o ‚descoperea’ Doyle, i—ar fi revenit altuia aceastã funcţie? E vorba mai degrabã de ‚descoperire’ decât de creaţie, de inovaţie? Bazele erau deja puse, de aşa naturã ĩncât nu mai rãmânea decât sã—ntinzi mâna ca sã culegi fructele?
Eu cred cã Doyle era un inovator real şi ale cãrui merite sunt ireductibile.
Books are good company, in sad times and happy times, for books are people — people who have managed to stay alive by hiding between the covers of a book (E. B. White)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu