UNITATEA ECLEZIAL—DOCTRINARĂ CA HAP AMAR

UNITATEA ECLEZIAL—DOCTRINARĂ CA HAP AMAR


Cu toate cã la o primã impresie ar putea pãrea cã ĩn primul mileniu cea care a predominat a fost reacţia spontanã de indiferenţã faţã de tradiţia ‚celorlalţi’ (dacã putem numi indiferenţa reacţie!), şi cã unitatea efectivã eclezial—doctrinarã apãrea mai degrabã ca o pilulã de ĩnghiţit, un hap amar, aproape un rãu necesar, un deziderat care cerea cãlcarea pe inimã, trecerea peste tendinţele fireşti, şi cã un interes viu reciproc ar apãrea abia ĩn al doilea mileniu (cu interesul Sf. Toma pentru teologii greci; cu preocuparea bizantinilor tomişti), de fapt existã, chiar dacã mai degrabã sporadic, şi chiar dacã dispãrând de fapt pe parcurs, un interes al unor Pãrinţi latini faţã de autorii rãsãriteni; câţiva Pãrinţi latini, mai ales din sc. IV—V, care se interesau ĩn mod consecvent de teologia de expresie greacã. Ilarie, Augustin, Ieronim sunt ĩntâiele nume care vin ĩn minte; din pãcate, aceastã deschidere, aceastã simpatie, dacã o putem numi aşa, va dispãrea pe parcurs. Regula pare, ĩnsã, sã fi fost, ce—i drept, o atitudine de desconsiderare practicã mutualã—ĩncât unitatea sã aparã, cum am spus, un hap amar, ceva de atins ĩn pofida predispoziţiilor fireşti, ceva a cãrui realizare cerea contrazicerea ĩnclinaţiilor mai naturale. Nu exista niciun sentiment cã cele douã tabere şi—ar fi reciproc necesare. Existã schimburi, treceri, aşa cum am amintit, ba chiar transpoziţii şi adaptãri, dar regula, fondul sunt, de fapt, ‚xenofobia’, autosuficienţa, reducţionismul. Ĩnafara câtorva intelectuali occidentali foarte cultivaţi, conştienţi de necesitatea de a ĩnvãţa de acolo unde se aflã adevãrul, atitudinea spontanã este refuzul, ba chiar o oarecare ostilitate—şi ştim cum se amplificã pe nesimţite ceea ce ĩncepe ca şicanã şi ca ironie.
Aşadar, oarecum ambele teze sunt adevãrate cu privire la relaţia Est—Vest ĩn primul mileniu; impresia generalã este confirmatã—şi excepţii existã.
Dar e bine de precizat cã situaţia de la care s—a pornit, cu care s—a ĩnceput, a fost comunicarea defectuoasã—destul de rapid ĩntreruptã aproape complet. Nu exista niciun fel de sentiment al unei dependenţe reciproce, al unei nevoi mutuale—ci numai hapul amar al unei misiuni de ĩndeplinit—ĩmpotriva ĩnclinaţiilor, unitatea trebuia cumva afirmatã.
Estului i—a luat destul de mult timp ca sã accepte intrarea pe scenã a Occidentului ca interlocutor teologic; de fapt, pânã cãtre vremea marilor bizantini unionişti. Pânã la ei, nici vorbã sã existe—necum nesaţ—dar mãcar admiraţie reciprocã. Unitatea trebuia mai degrabã postulatã—ĩmpotriva aparenţelor, ĩn numele unui principiu, oricât de dezagreabile le—ar fi apãrut realitãţile subĩntinse.
Unitatea eclezialã era doritã şi afirmatã, atât cât se putea, ĩn numele unui principiu, nu al unui sentiment. Ea acţiona, ca principiu, ĩnafara sentimentului, a afecţiunii, a simpatiei. Ba chiar s—ar pãrea cã ea ĩntrucâtva chiar aparţinea lucrãrilor ascetice, ca tãiere a voinţei, mai degrabã decât sferei simpatiei spontane şi a cordialitãţii.
Grecofonii au acceptat unitatea cu latinofonii câtã vreme aceştia nu aveau un glas al lor, câtã vreme fãceau impresia supunerii, a docilitãţii. De la Sf. Grigore Dialogul la istoricul bisericesc Fortescue, revine la autorii vestici remarca despre trufia, aroganţa, dispreţul manifest arãtate de greci. Opoziţia aşa de facilã ĩntre practicismul vestic şi contemplativismul mistic estic exista ĩncã de pe atunci; latinilor li se rezerva şi li se aloca, fie şi cu de—a sila, locul ‚inginerilor, juriştilor şi eticienilor’, locul practicismului cam prozaic şi mãrginit. La baza acestei incongruenţe cultural—civilizaţionale se aflã, dupã pãrerea mea, importantul decalaj—civilizaţia latinã era una mult mai tânãrã, iar ĩn curând ei i—a revenit şi sã preia şi civilizeze populaţii ĩncã mai tinere civilizaţional sau de—a dreptul barbare, cu o culturã a spiritualului de—a dreptul redusã—când nu pãreau chiar inapte sau puţin ĩnzestrate pentru astfel de domenii. Decalajul dar şi discrepanţa ĩntre un sirian şi un irlandez, sau un alexandrin şi un celt ,sunt manifeste.
Unitatea vesticilor şi a rãsãritenilor nu trebuie de fapt refãcutã, reconstruitã, ca şi cum ea ar fi existat vreodatã ĩn formã idealã—ci ĩntemeiatã, creatã, construitã, clãditã. Ea aparţine viitorului, nu trecutului. Apusul a fost tolerat de Rãsãrit câtã vreme avea locul şcolarului ascultãtor şi docil; de cum a devenit partener, interlocutor, prin constituirea unei veritabile tradiţii apusene creatoare şi originale, unitatea substanţial—concretã a devenit problematicã, a fost mai mult sau mai puţin deschis pusã ĩn chestiune. Relaţia cu creştinismul vestic—dincolo de zidurile oraşului Roma—s—a dovedit inasimilabilã pentru mulţi estici—de unde fobia francilor, de ex..
Mai mult, ĩncetul cu ĩncetul, prin erezii şi invazii musulmane, pluralismul creştin rãsãritean a fost silnic redus la o singurã expresie—hegemonia constantinopolitanã. Ranchiunele Bizanţului faţã de Roma şi franci au ajuns sã treacã drept reprezentative pentru ĩntregul lumii estice. Tradiţiile rãsãritene apostolice nebizantine au dispãrut. Bizanţul a ajuns sã fie echivalat cu Rãsãritul, ĩn al cãrui nume a pretins sã vorbeascã.