Din viaţã

Ispita Celui rãstignit o constituie alienarea, nu ateismul; ruperea de Tatãl, alienarea faţã de Tatãl. Aceastã absenţã a Lui Dumnezeu nu e totuna cu ateismul; se poate argumenta cã ar fi ca un fel de ‚ateism practic’. Ea este şi nu este un ateism. Dar sã nu Ĩi atribuim Lui Iisus rãstignit—şi nici vocii psalmistului—o gândire de tip grecesc, epicureic—despre indiferenţa Lui Dumnezeu—existent, dar indiferent, inaccesibil. Nu la asta se referã exclamaţia Lui Iisus. El nu acuzã indiferenţa Zeului. Nu aşa gândea un evreu. Aşadar, aceste douã ispite trebuie expurgate—aceea de a vedea ĩn exclamaţia Lui Iisus rãstignit o formã de ateism; --sau o formã de epicureism, de gândire greceascã, de reprezentare a Zeului ca existent, dar indiferent.