DESPRE CLASELE SCRISULUI CRITIC, CU REFERIRE SPECIALĂ LA CĂLINESCU

DESPRE CLASELE SCRISULUI CRITIC, CU REFERIRE SPECIALĂ LA CĂLINESCU



Gradul de ‘personalitate’ al scrisului critic poate şi trebuie sã varieze cu vehicolul, cu mijloacele; asta se vede bine la Cãlinescu—ĩn sinteze; ĩn eseuri, articole; ĩn hârtii personale şi conversaţii. Existã un loc pentru fiecare laturã. Un ton de articol sau de notaţie ar fi nepotrivit ĩntr—o sintezã. Lipsa ideilor limpezi despre genurile scrisului şi amestecurile sunt ĩntotdeauna dizgraţioase. Un ton prea ‚personal’ (nu ĩn sensul de original, ci de confesiv—subiectiv) nici nu e de dorit ĩntr—o sintezã, care nu trebuie sã fie o ‚expresie totalã’ a criticului, ci expresia capacitãţilor lui de obiectivitate.
Singura nãdejde de exprimare completã este exercitarea distinctã. Cãlinescu nu—şi scria sintezele ĩn tonul articolelor lui, ci avea voci diferite. Asta nu—nseamnã cã ĩn sintezele sale Cãlinescu ‚nu spunea ce gândea’, sau era duplicitar şi se rezerva pentru scrieri ocazionale. E dizgraţios ca un discurs sã semene cu o confidenţã, iar oratoria cu mãrturisirea. Confidenţele nu—s de interes acolo unde se cere o anume impersonalizare—care, din nou, poate sã atingã un maxim de originalitate—nu şi de ‚confesivitate’.