POSTUL MARE CU ARHIEPISCOPUL INOCHENTIE AL ODESEI

POSTUL MARE CU ARHIEPISCOPUL INOCHENTIE AL ODESEI



Voi indica pe scurt câteva lãmuriri pe care le aduc omiliile pentru Postul Mare ale Arhiep. Inochentie al Odesei.
Aceste lãmuriri aratã—prin contrast—şi cât de groasã rãmâne ĩn general ĩnţelegerea noastrã a celor mai vehiculate noţiuni—dacã nu primeşte o ĩndrumare.
(1) Arhiepiscopul Inochentie ale Odesei localizeazã rãdãcina rãului uman, principiul dezechilibrelor, ca fiind ‚robia plãcerilor’ şi supremaţia ‚omului trupesc’, a omului vechi. Ca urmare, scopul lucrãrii creştine este restaurarea, sau instaurarea ‚stãpânirii duhului asupra trupului.
(2) Inochentie aratã care sunt obiectele cele mai fireşti ale reflecţiei—Crucea şi patimile Mântuitorului, ĩnfricoşãtoarea judecatã, fericirea drepţilor şi chinurile pãcãtoşilor.
(3) Beneficiile pe care postul le aduce inimii sunt cãldura, izvorul simţirii şi lacrimile pocãinţei; postul produce curãţirea gustului, depervertirea lui, regãsirea ĩnclinaţiei cãtre cele care sunt favorabile omului—ĩntr—un cuvânt, redresarea preferinţelor şi a capacitãţii de a aprecia spontan. Deasemeni, postul aduce subţierea sufletului.
(4) Din cauza coruperii firii umane, postul ĩnsuşi trebuie sfinţit—adicã, ferit de ceea ce, ĩn om ,l—ar putea denatura. Aceastã sfinţire a postului este multiplã, şi ea se efectueazã prin credinţã, smerenie, mãsura puterilor. Discutând smerenia, autorul remarcã faptul cã postul este terapie, nu merit; este medicaţie, nu virtute, iar a se lãuda cineva cu postul este ca şi cum s—ar lãuda cu medicaţia pe care o ia.
Ĩn aceeaşi ordine de idei, Inochentie propune defalsificarea postului—prin corelarea lui cu credinţa şi nãdejdea, şi prin regãsirea semnificaţiei; postirea chibzuitã şi directeţea ĩn corelarea postului ca mijloc cu scopurile lui; şi unirea postului cu faptele şi exerciţiul creştin.
(5) Postul este doctorie puternicã, dar nu aşa de duhovniceascã pe cât sunt celelalte mijloace, faţã de care postul este numai o pregãtire—Sacramentele.
(6) Cãutarea medicilor pentru boli trupeşti este luatã mult mai ĩn serios decât cea a sfãtuitorilor duhovniceşti.
Creştinul este ‚soldatul Lui Hristos, soldatul duhului şi al credinţei’; iar Crucea este ‚arma tare şi pecetea sfântã a Ĩmpãrãţiei’.
Desconsiderarea tradiţiilor creştine duce la ĩmpuţinarea cu duhul.
Aceastã desconsiderare provine din ‚lipsa unei conştiinţe clare a demnitãţii noastre de creştin’.
Trebuie folosite modalitãţile ĩnflãcãrãrii ‚de aceeaşi bãrbãţie şi credinţã’ ca ale ĩnaintaşilor noştri creştini.
(7) Imaginile tari, senzoriale ajutã ĩnţelegerea realitãţilor nevãzute. Aşa, de ex., rugãciunea ĩnsãşi miroase a ceea ce are omul ĩn inimã. Existã multe forme şi motive ale rugãciunii proaste. Anumite rugãciuni ĩl insultã pe Dumnezeu. Rugãciunea e poluatã de ceea ce existã ĩn inimã; ‚cel puţin sã nu iasã din ea duhoarea cea urâtã a rãutãţii şi a vicleşugurilor’.