Ĩntâlnirea cu westernul

Ĩntâlnirea cu westernul


Care a fost primul western cunoscut de mine?Ĩn mod sigur nu a fost un film;ci,la 7 ani,ĩn vara anului ‚85,o bandã desenatã—varianta graficã a ‚Colţilor şacalului’.Şi,apoi,o carte—chiar romanul lui Frânculescu, dibuit ĩn biblioteca unor cunoştinţe care au gãsit de cuviinţã sã aprobe pofta mea de westernuri literare.
Şi,ulterior,mult mai frecvent westernuri ca romane,sau ca benzi desenate,ĩn reviste,autohtone şi mai ales strãine,pentru copii.
Literatura ĩnsemna Frânculescu, Reid, May. Pentru mine, westernul n—a fost ĩn primul rând şi mai ĩntâi un gen cinematografic,ci unul literar.
Primul western pe care l—am ĩntâlnit era,aşadar,o creaţie româneascã.Şi nu e decât de regretat cã,pe urma lui Frânculescu,nu s—a constituit o şcoalã (--iar Matei nici nu—l menţioneazã,la cap. despre western ca gen literar,ĩn cartea lui despre literatura de aventuri--).
Trebuie divertismentul literar mai banal ĩncurajat sau descurajat?Almanahurile de SF ale anilor ‚80 conţin diatribe foarte strepezite ĩmpotriva SF—ului considerat prea ‚simplist’,ĩn numele unui SF elitist, alegoric, simbolic,etc..De fapt,dilema este falsã,şi cele douã direcţii puteau sã fi coexistat paralel. Literatura de divertisment nu trebuie desconsideratã ĩn sine,ci numai ĩntrucât este inferioarã propriului ei scop (adicã nu este literaturã CU ADEVÃRAT amuzantã,etc.). Dar literatura de aventuri ca atare nu trebuie ‚motivatã’ prin ceva extrinsec, din afara ei.Nu trebuie ‚ĩnnobilatã’ (de fapt, folositã ca pretext,şi cu oarecare ironie şi dispreţ).
Filmele mai noi ale lui J. Chan sunt invalidate de cãtre comparaţia cu cele ale lui B. Lee,nu cu ale lui Bergman. Referinţa trebuie sã fie una esenţialã. Filmele lui Depp, Willis şi Diesel eşueazã raportate la ale lui Flynn, Rathbone şi Belmondo—la marele divertisment de calitate, reuşit,nu la Tarkovski. Mai departe,filmul prost de aventuri nu trebuie atacat fiindcã este de aventuri,ci fiindcã este prost—fiindcã eşueazã CA FILM DE AVENTURI;dacã nu,obiecţia era una strict de principiu, deci neinteresantã.
Adesea, critica este una foarte confuzã, turbidã, nefãcând lãmuri dacã se adreseazã genului ca atare,sau numai eşecurilor ĩn cadrul genului.
Pe mine nu mã intereseazã sã aflu de ce cutare refuzã SF—ul;ci mã intereseazã sã aflu de ce, acceptându—l, admiţându—l ca atare (pe el,şi nu versiunile lui ‚ironice’, ‚revizuite’, etc.), refuzã cutare text ca nereuşit ĩn coordonatele SF—ului.
Admiraţia pentru Verne este nu rareori ĩnşelãtoare,ba chiar filistinã şi pânã la urmã ipocritã. Verne este ‚canonizat’ pentru motive cu totul imaginare sau speculative—merite extraliterare, altceva decât poate dibui cititorul obişnuit,etc.. Admiraţie care se aratã a fi extraesteticã, pur retoricã, etc.. Enunţarea ei,cel puţin,este adesea stângace sau echivocã. Se postuleazã cã Verne nu este aşa cum pare a fi,se sugereazã grile extraestetice. Nu este admirat aşa cum e admirat Dumas—pentru ceea ce este evident cã pur şi simplu oferã. Se menţioneazã resorturi ezoterice, un simbolism fumegos, etc..Nu este agreat pentru marele divertisment,ci pentru filigranul simbolic,etc..
De asta,mare parte din exegeza de valorizare poztivã a lui aratã a şarlatanie,a ezoterism buf,a elucubraţie savantã. Este o admiraţie tezistã, neingenuã, nespontanã, arogantã şi oratoricã.
Este mai mult oratorie.La polul opus—admiraţia spontanã a lui Stevenson pentru Dumas, ‚Fracasse’ şi romanele lui Scott (şi pentru Scott ĩnsuşi,ca om);--cea a lui Wilde pentru Dumas, Weyman, Stevenson;etc..
Ĩn cazul lui Verne,admiraţia se pretinde a avea dedesubturi ezoterice,sau se referã la vane
merite imaginare.
Literatura lui e scoasã din cazarma plebei,şi adusã ĩn retorta ezoterismului elitist.Se bachelardizeazã de zor.Se inventeazã calitãţi alchimice,ambiţii metafizice,etc..
Silnic,ea este ĩnnobilatã din afarã,scoasã din coordonatele ei literare,fãcutã sã fie altceva, falsificatã abil.
Cã nu se ĩntâmplã aşa mereu,o aratã studiile lui Hobana.La el,literatura lui Verne este analizatã fãrã a fi denaturatã sau forţatã.