Iisuse, Cel nepatruns, Care luminezi pe toti credinciosii

Se face,cu o rea—credinţã pe care o consider deliberatã,atâta caz de stângãciile lui Varlaam, când nu e nevoie sã ştii prea mult tomism pentru a vedea cã nu existã NICIO relaţie ĩntre aiurelile aceluia şi gândirea Sf. Toma,şi cã Varlaam nici nu poate fi revendicat pentru tomism.
Varlaam este paiaţa acestei controverse.Stângãciile lui nu aratã nimic despre tomism,lasã tomismul intact.
Se ĩncearcã sã fie trecut Varlaam drept un exponent calificat al tomismului.
╬
Cunosc un filozof american care l—a cetit pe Tolkien de peste zece ori,pe Palama niciodatã,şi face teologie trinitarã.
╬
Ĩncercãrile diferitor teologi ‚experimentali’ vestici de a refundamenta speculativ Filioque mi se par lamentabile,de o temeritate regretabilã,din douã motive:--ĩntâi,cã fundamentarea doctrinei trebuie sã fie cea patristicã—evidenţele patristice—nu speculativã; Filioque trebuie ‚dedus’ din Tradiţie, nu din concepte,ci numai din mãrturia Tradiţiei (ori, aceste ‚refundamentãri’ declarã explicit insuficienţa Tradiţiei,carenţele ei ...);--apoi,cã existã ceva inautentic ĩn acest fel de ĩntreprinderi speculative,un fel de prezumţie,un speculativism orgolios.Expunerea mãrturiilor Tradiţiei trebuie completatã cu moderaţia specificã Romei ĩn ceea ce priveşte speculaţiile teologice.
O anume reticenţã faţã de teorii aventuroase ĩi este caracteristicã Romei. Supralicitarea speculativului transformã Filioque ĩntr—o palestrã de exerciţii fãrã sens.
╬
Se afirmã,ĩn numele obiectivitãţii,cã scrierile antifilioquiste meritã mai multã consideraţie;da, ĩnsã şi teologia Sf. Augustin meritã consideraţie.Şi concluziile docţilor bizantini prounionişti meritã consideraţie.
۩
Linia dintre cinism/dezabuzare şi smerenie.
۞
Existã resemnare ĩn cinism.
╬
Azi (dum.),preotul,despre Abbé Pierre (versiunea la AVE ...),Lewis,cartea lui despre durere/ suferinţã,şi un film despre viaţa lui Lewis.Curaj; compasiune; dumnezeiescul (scara).Mai important, despre obiceiul sicilian, intercesie, experienţã.Predica a fost foarte bunã.[S—a ajuns la Lewis de la moarte: moarte,de ce este temutã, durerea, conferinţele lui Lewis,ecranizarea „Cronicilor ...",filmul despre viaţa lui,momentul scrierii tratatului sãu creştin despre durere.]
†
Cum ar trebui reprezentat calvinismul modern ca Bisericã?Pornind de la impresiile şi experienţele a diferiţi atei proveniţi din familii calviniste,sau de la opera lui Barth,de ex.?Este Barth un calvinist?Ce este calvinist la el?
[Deriva calvinismului,proclamatã de cãtre diferiţi atei proveniţi din familii calviniste.]
۞
Judecând dupã cinemaul spaniol,tipul naţional este mult mai degrabã prozaicul Panza,decât Quijote. Filmele spaniole,cu jovialitatea lor,cu diluarea emotivã,par mai degrabã fãcute de Sancho—şi pentru el.
Un anume prozaism plebeu al cinemaului spaniol.
۞
Fanatismul a ajuns sã ĩnsemne ceva intrinsec, inerent, definitor, nu strãin, extrinsec, secundar. Fanatismul a ajuns sã fie omologat ca atitudine spiritualã,nu neuropsihicã,nu ca deviaţie,ci ca spiritualitate (Patr. Bartolomeu protesteazã azi ĩmpotriva acestei stãri de lucruri;ĩnsã el este vãzut de unii ca un criptouniat, şi pânã şi un om deschis,ca Evdokimov, pretindea cã fanatismul ca atare este necesar).
۞
Reticenţa faţã de opera unei vizionare nu se regãseşte şi faţã de cea mai secularistã biblisticã
.Existã un dublu standard.Pearce, Allegra şi Danylak.[A se nota cã,ĩn Curie,viziunile italiencei au ĩnceput prin a fi acceptate de cãtre un liberal,şi refuzate de un tradiţionalist.]
۞
Pervertire—pierderea noţiunii de plãcere autenticã—cum trebuie sã fie o carte,etc..Ceea ce este diluat;surogate.
۞
Nu cred cã am citit ceva mai bun despre Tradiţie, tradiţionalitate, ţinutã, necesitatea tradiţionalului, decât un text al unui preot ortodox american ("Viaţa de evlavie",de Pãr. Alexis, din Georgia). Este remarcabil şi pentru felul ĩn care riposteazã pretextelor şi prezumţiilor antitradiţionale care vor sã treacã drept de la sine admise.[ Şi chiar şi sunt ‘de la sine admise’, funcţioneazã ca atare, dar, o aratã preotul respectiv, ĩn mod greşit.]
₪
Disensiunile celor din sc. V,de ex.,nu aveau semnificaţia publicã, instituţionalã, mediaticã şi programaticã de astãzi;erau, ĩn mult mai mare mãsurã, private.
۩
Ibsen şi Bjørnson erau cuscri.
Ca şi Sf. Albert,ca şi Pãr. Garrigou,ca şi Emerson,Ibsen a sfârşit cu minţile deteriorate.
Acest simţ festiv—simţul cã asistau la ceva epocal, definitoriu:Wilde, Shaw, Joyce despre Ibsen.
Joyce a debutat cu faimosul eseu despre „Când noi,morţii ..." (apãrutã cu un an ĩnainte,şi,zice—se,mai strindbergianã).
Fabuloasa culturã liteararã a scandinavilor;de la 17 ani o gust.
۞
Natura ĩnsãşi este,ĩn sens weiningerian,libertate şi nu monotonie.Este creaţia noului,pe de o parte;noutatea antropogenezei. Este latura redresãrilor,a minunilor,pe de alta.
Chiar Weiniger vorbea despre naturã ca noutate şi libertate (şi nu ca robie a repetitivului şi a monotoniei).
₪
Weininger echivala misticismul cu ĩntâiul act al lui „Tristan ...".
Weininger,ĩn carnetele lui,corijându—se,corectânduu-se. Forma literarã.
۞
Dna. Sarraute,o promotoare a literaturii anhedonice, astringente, absolut anhedonice, aparţinea falangãi admiratorilor lui Dos Passos (celelalte surse ale ei sunt ştiute: Flaubert, Dostoievski, Proust, Joyce şi Faulkner—panoplia avangardismului).
Ea revendica chiar un soi de inspiraţie flaubertianã pentru prozele ei de post.
Tournier pare sã guste unele din aceste lucruri,sau altele asemenea; moş Paleologu fulmina ĩmpotriva lor.
Aceastã literaturã drasticã, stearpã, sãracã, ĩnsãilatã de inamici ai bucuriei şi ai plãcerii,de firi discreţionare; nici nu este de mirare cã oameni ca Paleologu şi Kurp dispreţuiesc aşa ceva. Este tipul de literaturã ignorat, batjocorit de cãtre eseişti,de montaigneeni,etc.. Existã ceva bosumflat, pedant şi abuziv ĩn acest soi de experimentalism crispat, strepezit. Ca termen de opoziţie faţã de realismul moralist rural predat ĩn şcoli,mã consideram,ca licean, spiritualmente afiliat acestor şcoli experimentaliste. Apreciam faptul cã ele dinamiteazã mediocritatea convenţionalului. Greşeam.
Literaturã de cathari,de firi dezechilibrate şi dizarmonice, fanatice. Da,asta este:--e o literaturã de fanatici.
Nu este o literaturã a insurgenţilor,ci a fanaticilor:--ĩntâmplãtor, nişte fanatici ai insurgenţei. Ei adaugã fanatismului, impostura;şi nu existã fanatism sincer. (Nu existã fanatism ‚respectabil’.)
O formã de decadenţã,ca toate fanatismele—germenii morbului deja existã.
۞
Nistozache, ‚eseişti şi gavardişti’.
۞
Ĩntr—un articol al Dnei. Steichen despre mãscãriciul Kűng ĩntâlnesc eroarea aşa de comunã la ‚tradiţionaliştii’ teologi:Dna. Steichen indicã faptul cã respectivul Kűng deviazã de la credinţa despre ‚preexistenţa lui Iisus’.Care preexistenţã?Iisus nu preexistã Bunei—Vestiri.
Cel care preexistã este Logosul,iar Iisus nu este Logosul (aşa cum cred miafiziţii),ci Logosul luat ĩmpreunã cu un om adevãrat.
Despre preexistenţã se poate vorbi fie ca preexistenţã realã a Logosului,mintea lui Dumnezeu, mintea Lui creatoare;fie ca plan,ca intenţie—Mesia este primul intenţionat,mai ĩnainte de a fi fost creat cosmosul.
۞
Ĩn pofida a ceea ce se spune,abia sc. XX a fost veacul absolutismului papal nelimitat,când Papii şi—au luat libertãţi pe care predecesorii lor nici nu le—ar fi visat;nici unul din faimoşii Papi zişi ‚absolutişti’ nu şi—ar fi permis libertãţile cu Missa ale Papilor sc. XX.
Care Papã dinaintea sc. XX ar fi dat Missa pe mâna comisiilor,a specialiştilor,etc.?
Pretenţia de a avea autoritatea sã ‚reformezi’ Missa este un exemplu de autoritarism foarte temerar.
Dar ca toate autoritarismele deghizate ĩn liberalism,ĩn largheţe,ĩn stângism,şi acesta a trecut drept ceva popular.
Predecesorii lui Paul al VI—lea au creat forma,sau cadrul—prin schimbãri ‚binevenite’,sau ‚raţionale’ (Pius al XII—lea),sau chiar ‚pioase’ (Fer. Ioan al XXIII—lea).Dar principiul absolutismului liturgic discreţionar era deja patentat.
De la diverse ajustãri s—a trecut,pe şleau,la ‚reformã’.
Papii care au codificat dogmatic credinţe tradiţionale (Fer. Pius al IX—lea;Pius al XII—lea) şi—au atras blamul teologilor şi al clericilor ‚antiabsolutişti’;dar silnicia de a ‚reforma’ Missa ĩn temeiul ‚concluziilor’ unor comisii de specialişti n—a mai fost blamatã ca atare!
Infailibilitatea implicitã ĩn ‚reforma’ liturgicã n—a mai fost stigmatizatã prompt de cãtre ‚progresişti’.
۞
Concluzia este una singurã:--infailibilitatea ‚progresiştii’ fireşte cã şi—o doreau—dar pentru ei ĩnşişi!
Când s—au putut prevala de absolutismul papal pentru a—şi promova propriile agende, liberalii n—au ezitat s—o facã.
Ĩn slujba Tradiţiei,absolutismul (foarte moderat,o vedem azi) era detestabil;ĩn slujba ‚reformelor’ foarte tendenţioase,a fost,ĩnsã, salutar.
Acelaşi ‚legalism’ şi ‚autoritarism’ se aflã la lucru şi ĩn conciliarismul care a urmat pretinsului papism. Numai cã a survenit un transfer de autoritate de la o Curie relativ tradiţionalistã la dictatura comitetelor şi a specialiştilor—exemple de semidoctism şi de mãrginire meschinã.
Credincioşii tot o turmã tutelatã şi ĩn fond desconsideratã sunt—numai cã autoritatea nu mai este cea a unei elite curiale,ci cea a obraznicilor,a sfruntãrii comisiilor.Cum bine scria un pamfletar antiprogresist, ceea ce ar trebui sã facã laicii este ca,ĩn acord cu rolul admis lor de cãtre Vaticanul II, sã—şi vadã interesele spirituale, umane, liturgice, şi sã le tragã un şut specialiştilor neaveniţi.
Infailibilitatea rãspicatã papal—curialã, raţionalã şi moderatã,a devenit ĩn vremurile din urmã una difuzã,a specialiştilor,a comisiilor,a pecinginei progresiste.
‚—Cine este infailibil azi,Bisericã a lui Hristos?’—‚—Noi, specialiştii, comisiile, bibliştii, liturgiştii, savanţii.’
Autoritatea raţionalã şi unitarã papal—curialã a fost ĩnlocuitã de cea haoticã şi confuzã a ‚specialiştilor’ şi a comisiilor.
Documentele acestor specialişti trebuie citite nu oricum—ci cu legile lui Murphy alãturi.
۞
Laicii teologi?De la vizionarele Evului Mediu,sau de la de Maistre la Marcel şi Tresmontant,ei au existat ĩn Vest,nefiind o invenţie a Vaticanului II.Care sunt marii teologi laici afirmaţi dupã Vaticanul II,şi beneficiind de directivele acestuia?Cei câţiva analfabeţi americani?Sau,mai rãu,
apostaţii care servesc programe de corectitudine politicã?
Laicii care sã gândeascã la lucrurile dumnezeieşti,care sã mediteze la cele divine,n—au lipsit.Ba putem spune cã erau mult mai remarcabili ĩnaintea Vaticanului II.Nu avuseserã nevoie de ĩndemnurile acestuia,pentru a crea şi a se exprima.
۞
Vaticanul II a acţionat ca desfacerea unui abces ascuns.Ceea ce clocea sau colcãia ĩn tenebre a fost revãrsat la luminã.
Atâtea iniţiative antitradiţionale au pornit mai ales din medii monastice şi cãlugãreşti.
۞
Moş Borges a fost un mare cititor—ĩnsã a fost el şi UN MARE CREATOR de fantastic?Existã un efect susţinut,o partiturã?
۞
Azi,la predicã,despre sfinţirea catedralei Sf. Ioan din Lateran;despre semnificaţia Bisericii; legãtura cu Papa;Apostolii şi coloanele.Mi—aş fi dorit sã aflu despre care Sfânt Ioan este vorba, adicã ce hram are. Inscripţia latinã (‚maicã şi cap’).Papa este episcopul acestei catedrale. Lecturile biblice—proorocirea despre templu şi izvor;Ap. Pavel;şi Hristos la templu,schimbarea accentului,noul Templu. Simbolica sãrbãtoririi unui eveniment istoric (sfinţirea bazilicii Episcopului Romei). Importanţa spiritualã, simbolicã: noţiunea de Bisericã. Trecerea de la ĩnţelegerea ‚arhitectonicã’ mozaicã.
۞
Evitarea limbajului autoritãţii,a referirilor la autoritate,oculteazã un aspect important al umanului (failibilitatea,şi necesitatea unei intervenţii supranaturale pentru a corecta aceastã tendinţã).
۞
Omul ca Templu,ca sãlaş al lui Dumnezeu:cât de ĩndrãzneaţã trebuie sã li se fi pãrut evreilor o asemenea pretenţie!
۞
Mai degrabã armonios, ferm, moderat, viril (ca iconarul canadez,KW ...),nefanatizat, echilibrat, ‚amortizat’, decât impulsiv, cu toane, ‚destrãmat’, tendenţios şi dus de porniri sinistre, crispat de urã, otrãvit.O modelare a umanitãţii.
Distanţare. Gesturi rotunjite şi moderate.
Alunecarea, clivarea. Limpezime. Iconarul canadez despre firea lui,şi despre practica scrisului şi har.
Coerent.
۞
Pãr. Balthasar şi cei ca el au dreptate—dorinţa li s—a ĩmplinit—Biserica nu mai este un bastion, o fortãreaţã antimodernã. Rãmâne, ĩnsã, stupefiantã interpretarea excesiv optimistã pe care aceşti liberali protestantizanţi au fost capabili s—o dea lumii moderne,şi binelui din ea;ei nu cereau o reformare a Bisericii ĩn acord cu normativitatea tradiţiei ei,ci ĩn acord cu ‚lumea modernã’, care li se pãrea a fi predominant acceptabilã.