L. DUCHESNE, ‘HISTOIRE ANCIENNE DE L’EGLISE’, TOME III, 1910

L. DUCHESNE, ‘HISTOIRE ANCIENNE DE L’EGLISE’, TOME III, 1910

Ĩn măsură mai mică decât la Roma, acest sentiment [--al indefinibilei consideraţii pentru Roma--], mai mult sau mai puţin raţionat, exista pretutindeni ĩn Biserică şi se manifesta cu fiecare prilej, cu condiţia ca circumstanţele să nu se ĩmpotrivească. Ĩn Răsărit sunt de semnalat două influenţe centrifuge: mai ĩntâi aceea a conflictelor, care diminuează respectul, duc la separări, vremelnice, ĩntr—adevăr, dar apte să genereze obiceiuri supărătoare; apoi aceea a organizaţiilor locale care, veghind de la faţa locului asupra nevoilor ecleziastice, reduc considerabil raporturile cu Sf. Scaun. Ĩn sc. al V—lea, acesta a fost adesea certat cu Răsăritul. De—abia se ieşise din chestiunea spinoasă ridicată de schisma Antiohiei, că se ĩnfăţişă aceea a Sf. Ioan Gură de Aur. Atunci s—a rupt, pentru ĩntâia dată, alianţa tradiţională a Romei şi Alexandriei, şi Alexandria reuşi să atragă de partea sa aproape ĩntregul episcopat grecesc. A fost nevoie de timp pentru reluarea relaţiilor. Cearta reĩncepu ĩn legătură cu Eutihie şi cu Dioscor, şi de această dată se şi isprăvi cu bunele relaţii cu Egiptul. Veacul se ĩncheie ĩn schisma legată de Acaciu, şi această schismă se ĩntinde ĩn tot Imperiul răsăritean. Mai gravă ĩncă, mai fatală conservării unităţii ecleziastice, este ĩntemeierea unui fel de papalitate grecească la Constantinopol, favorizată de despărţirea celor două Imperii şi de diferenţa lingvistică. Aici se vorbeşte latina—acolo, greaca; aici se reclamă de la Ĩmpăratul de la Constantinopol, acolo de acela de la Ravena. Ĩn Imperiul răsăritean bisericile sunt de acum ĩnainte suficient de bogate pentru a nu avea nevoie de asistenţa romană, destul de luminate şi ierarhizate pentru a—şi satisface toate nevoile fără a cere sfaturi metropolei celei vechi. E nevoie de conflicte suficient de grave, de cazuri ĩntr—adevăr speciale, pentru a apărea ideea de a se recurge până la Roma.
Astfel de cazuri, totuşi, se produc din când ĩn când. Se ĩntâmplă uneori că ULTIMA RATIO ecleziastică a Răsăritului, hotărârea sinodului ‘ecumenic’, să suscite proteste, şi aceste proteste să ĩi fie adresate Romei: Roma intervine, face ca judecata ei să precumpănească, sau cel puţin ĩşi rezervă ĩn mod solemn dreptul ĩmpotriva biruinţei momentane a forţei. Sentinţa dată ĩmpotriva lui Gură de Aur de către sinodul ‘de la stejar’ şi episcopul Alexandriei este casată, pe apel implicit, de către Papa Inocenţiu. Ĩn pofida tuturor ĩmpotrivirilor, chiar ale lui Teofil şi Chiril, această casare a sfârşit prin a—şi ĩndeplini efectul. Dacă Nestorie cade din scaunul Constantinopolului, faptul se petrece mult mai puţin din cauză că l—a condamnat Chiril cât fiindcă nu l—a susţinut Roma. Ĩn această dezbatere complicată, acordul care a fost ĩn cele din urmă stabilit nu se produce fără intervenţia Papei Xist al III—lea. Al doilea sinod de la Efes este casat de către Papa Leon, ĩn urma apelului precis, şi deasemeni pe baza raportului delegaţilor săi. Leon este cel care pacifică Răsăritul şi care reglează, fie prin scrisoarea lui către Flavian, fie prin delegaţii săi la sinodul de la Calcedon, termenii acordului dogmatic. Urma intervenţiei lui va rămâne, vreme de două veacuri, ĩn rezistenţa pe care o va ridica, ĩn lunga luptă susţinută pentru a apăra tomul roman şi sinodul de la Calcedon. Li s—ar putea, ĩn diverse momente ale acestor conflicte, reproşa Papilor sau reprezentanţilor lor faptul că s—au informat incomplet, că n—au ştiut să ĩnţeleagă anumite nevoi locale, că le—a lipsit supleţea ĩn exerciţiul autorităţii lor; nu li s—ar putea reproşa că ar fi avut o conştiinţă prea slabă a datoriilor lor, sau prea puţin zel ĩn a i se conforma. [...] Ĩntr—un cuvânt, ar fi fost dificil, date fiind circumstanţele, să facă mai mult decât au făcut, nu spun pentru a—şi afirma autoritatea—nu aceasta le era preocuparea—ĩnsă pentru a o pune ĩn serviciul binelui Bisericii răsăritene.