DUCHESNE DESPRE SFÂNTUL VASILE CEL MARE

DUCHESNE DESPRE SFÂNTUL VASILE CEL MARE
(HISTOIRE ANCIENNE DE L’ÉGLISE, TOME II, CHAPITRE XI—BASILE DE CÉSARÉE)




Tatăl, Vasile, era un avocat foarte reputat; mama, Emilia, era fiica unui mucenic; unul din unchii Sf. Vasile a fost episcop ĩn aceeaşi vreme ca şi el.
(...)
Eustaţiu, puternic ajutat la Constantinopol de către un vechi funcţionar, Maratoniu, introduse ĩn marele oraş formele monahale ale vieţii ascetice. Maratoniu devenise diaconul episcopului Macedoniu. Eustaţiu, absorbit cu totul de propaganda lui, nu se gândea deloc să se neliniştească de preferinţele teologice ale clerului oficial, nici de prigonirea Sfântului Atanasie. Acesta ĩl ştia şi nu—l plăcea. Anii trecură. Eustaţiu sfârşi, către 356, prin a fi ales episcop la Sebasta, metropolă a Armeniei Mici. Către această vreme (357) Vasile reveni de la Atena ĩn Capadocia. Auzise adesea vorbindu—se de Eustaţiu; poate că deja fusese ĩn legătură cu el. Ĩn acest moment, şovăia ĩntre lume şi viaţa religioasă. Fără ĩndoială că la sfatul episcopului de Sebasta a ĩntreprins o mare călătorie ĩn Egipt, ĩn Siria şi ĩn Mesopotamia, pentru a vizita, şi el, pe sihaştrii cei mai renumiţi. Sedus de acest ideal de viaţă, reveni ĩn ţara lui şi se ataşă hotărât celui pe care ĩl venera ca pe maestrul cel mare al ascetismului. Eustaţiu era şi multă vreme a rămas pentru el o oglindă a desăvârşirii, o fiinţă aproape dumnezeiască. Părinţii şi prietenii lui, mai ales sora lui Macrina, care era deja monahie, şi Grigore, tovarăşul lui de studii, ĩl ĩmpingeau deasemeni să părăsească lumea. Găsi, ĩn valea Irisului, nu departe de Neocezareea, o singurătate ĩnverzită şi sălbatică, ĩn care se instală, cu câţiva tovarăşi. Eustaţiu venea din când ĩn când la noii lui ucenicişi mergeau ĩmpreună s—o viziteze pe Emilia, mama lui Vasile, care rămăsese ĩntr—o localitate vecină.
Războiul, ĩn acest moment, izbucnise ĩn episcopatul răsăritean: Eustaţiu, pe care noua lui situaţie de episcop ĩl obliga să se situeze, avea un rol foarte activ. Ĩn ĩnţelegere cu Vasile de Ancyra şi Eleuziu de Cyzic conducea dreapta homoiousiană şi ĩl combătea cu cea mai mare vigoare pe Aeţiu şi pe uneltitorii lui. După un moment de acces, văzu partidul vrăjmaş restabilindu—se şi primi unul din ĩntâiele asalturi. Un sinod reunit la Melitene (358) sub influenţa lui Eudoxiu ĩl declară depus din episcopat, nu se ştie de ce, ĩnsă fără ĩndoială sub vreun pretext furnizat de către ciudăţeniile lui ascetice. Un preot din Melitene, Meletie, primi succesiunea lui şi fu ĩntronizat ĩn locul lui. Ĩnsă oamenii din Sebaste nu acceptară şi Eustaţiu rămase episcop, declarând că cei care l—au depus fiind eretici, nu trebuia să ţină cont de sentinţele lor.
O criză mai dură pentru el a fost aceea care culmină, la ĩnceputul anului 360, la condamnarea lui HOMOIOUSIOS şi la destituirea susţinătorilor lui. Ca şi ceilalţi şefi ai partidului lui, trebui să se execute ĩn ultimul moment şi să—şi pună semnătura sub formula de la Rimini; ca şi ei, ĩn pofida acestei jertfe, fu depus pentru alte motive. Cu el căzură Sofronie, episcop de Pompeiopolis ĩn Paflagonia, şi Elpidie, episcop de Satala ĩn Armenia Mică, acesta vinovat, ca mitropolit al Sebastei, de a nu fi respectat sentinţele de la Melitene. Eustaţiu fu surghiunit ĩn Dardania. Tânărul Vasile, care ĩl urmase la Constantinopol, se ĩntoarse ĩn ţara lui. Avu necazul de a—l vedea pe episcopul Cezareei, Dianiu, pentru care profesa o afecţiune respectuoasă, semnând, ca toată lumea, mărturisirea de la Rimini. Mâhnit de această slăbiciune, fugi ĩn singurătatea lui din Pont, de unde nu reveni la Cezareea decât pentru a asista la ultimele momente ale bătrânului episcop, care ĩi declară că ĩn pofida semnăturilor lui, rămânea credincios lăuntric credinţei de la Niceea. Era la anul 362; Iulian era Ĩmpărat; (...).
(...)
Este sigur că Eustaţiu era destul de rău văzut, nu numai de către vechii niceeni, ca Atanasie, Epifanie şi Paulin, ĩnsă şi de către neoortodocşii ĩnşişi. Aceştia, cu Meletie ĩn frunte, acceptaseră toate condiţiile lui Atanasie, adică nu numai simbolul de la Niceea, ĩnsă şi o mărturisire explicită a dumnezeirii absolute a Sf. Spirit. Eustaţiu, mereu prieten al termenilor mijlocii, nu spunea că Sfântul Spirit ar fi o fiinţă creată, ĩnsă nu afirma nici că ar fi Dumnezeu. Se poate ca o asemenea rezervă să i se fi părut necesară. Am spus deja că ea era practicată de mulţi alţii şi că Vasile ĩnsuşi, care avea totuşi o ĩnvăţătură foarte fermă ĩn această privinţă, punea oarecare moderaţie ĩn a o expune ĩnaintea credincioşilor lui.
Această asemănare de atitudine era de natură să ĩntărească, ĩn ochii colegilor episcopului Cezareei, impresia supărătoare pe care o producea deja marea lui prietenie cu vecinul din Sebaste. Acesta, care—l considera pe Vasile ca pe ucenicul lui, ĩi ĩmprumutase câţiva dintre monahii lui ca să—l asiste ĩn organizarea lucrărilor lui.
(...)
Convorbirile pe care trimisul lui Meletie le avu la Roma cu Papa Damasus nu fură mereu foarte paşnice. Petru al Alexandriei asista la ele. Când era vorba de Meletie şi de Eusebiu al Samosatei, nu se jena să—şi arate aversiunea, şi mergea până la a—i trata de arieni. Dorotei, la sfârşit, ĩşi pierdu răbdarea şi ĩl luă peste picior cu oarecare vioiciune pe Papa Alexandriei. Petru i se plânse lui Vasile. Acesta ĩşi exprimă părerile de rău, ĩnsă atrăgându—i atenţia că Meletie şi Eusebiu, doi mărturisitori ai credinţei, exilaţi de către arieni, meritau respectul colegilor lor: cât despre ortodoxia lor, ĩn toate chestiunile litigioase, o cunoştea şi se aducea garant pentru ea.
Meletie, Vasile şi lumea lor reprezentau ĩn sumă o evoluţie la dreapta a vechiului partid de opoziţie faţă de Sinodul de la Niceea. Nu era singurul pe care ĩmprejurările să—l fi adus ă—şi tempereze ĩntâia atitudine. La polul opus, vechiul adversar al ‘răsăritenilor’, cel ĩmpotriva căruia, de pe vremea lui Eusebiu de Cezareea până la Sfântul Vasile, nu ĩncetaseră să se dueleze, Marcel de Ancyra, Marcel ‘sabelianul’, evolua de partea lui, sau mai degrabă se evolua ĩn jurul lui. Ĩncă nu murise când Vasile deveni episcop. Trăia retras la Ancyra, cu câţiva clerici şi un anume număr de credincioşi, care alcătuiau ĩmprejurul lui o mică biserică. (...) Marcel se răcise demult cu episcopul Alexandriei, vechiul lui tovarăş de luptă la Roma şi la Sardica. Aceasta nu—l ĩmpiedică să recurgă la el.
(...)
Ĩn afacerea lui Eustaţiu ĩl vedem [pe Sfântul Vasile], pentru a mulţumi consubstanţialişti feroce, punându—i cuţitul la gât unui vechi prieten, unui episcop venerat, şi rezultatul pe care—l obţine este că, ĩn pofida acestei jertfe, intransigentul Atarbiu de Neocezareea nu poate suferi să—l vadă, fuge la apropierea lui, ĩi terorizează enoriaşii [...]. Ĩnţelege ca Meletie să fie recunoscut drept episcop al Antiohiei, şi militează ĩncăpăţânat ĩn acest scop, fără să—şi dea seama de situaţia ĩn care o asemenea ĩntreprindere punea bisericile Romei şi Alexandriei. I se rezistă; se ĩnfurie şi rosteşte cuvinte puţin măsurate. Chiar ĩn ţara lui şi ĩn lumea lui bisericească, influenţa lui e foarte contestată. S—a vrut să se vadă ĩn el ĩntemeietorul unui fel de patriarhat, cu un resort corespunzând diecezei Pontului. Ĩnsă e limpede că n—are nicio autoritate ĩn provinciile vestice, acelea ale Bityniei, Galatiei şi Paflagoniei. Episcopii litoralului pontic nu se ocupă de el. Ĩn interior, când scaunele nu sunt ocupate de arieni, ca ĩn Amasia şi ĩn Tetrapola armeană, titularii lor se ceartă ĩntre ei: unii ĩi admit pe călugări, alţii nu vor; unii găsesc că, ĩn chestiunea trinitară, Vasile ĩnclină prea la dreapta, alţii deplâng faptul că face concesii stângii.