ISTORICUL BISERICESC LOUIS DUCHESNE DESPRE SF. CONSTANTIN, ÎMPĂRAT

ISTORICUL BISERICESC LOUIS DUCHESNE DESPRE SF. CONSTANTIN, ÎMPĂRAT


Biruinţa lui Constantin asupra lui Maxenţiu fu considerată de către toată lumea drept un eveniment extraordinar, ĩn care intervenţia dumnezeirii nu fu de nerecunoscut. Senatul traduse această părere punând să se graveze pe arcul comemorativ al evenimentului cele două vorbe faimoase—INSTINCTV DIVINITATIS. Păgânii, care nu lipseau sub flamurile biruitorului şi ĩn anturajul lui, atribuiau succesul dumnezeirii abstracte pe care ei o cinsteau ĩn zeii lor, sau chiar intervenţiei de legiuni cereşti, conduse de către Ĩmpăratul divinizat Constanţiu Chlorus. Ĩnsă impresia generală despre catastrofa ĩn care Maxenţiu pierise cu armata lui strălucită era că fusese opera zeului creştinilor. Ĩnaintea bătăliei, tiranul făcuse apel la toate resursele religiei păgâne: oracole, aruspicii, sacrificii, vrăji, totul fusese pus la lucru cu o extraordinară sârguinţă. Avansând ĩmpotriva lui, soldaţii lui Constantin arătaseră pe pavezele lor semnul XP, format din primele două litere ale numelui Lui Hristos. Ca urmare a unui vis al prinţului lor primiseră ei ordinul de a zugrăvi pe armele lor această emblemă neobişnuită. Maxenţiu contase pe ajutorul vechilor zei: Constantin se situase, pe el şi oştirea lui, sub protecţia zeului creştin.
Bătălia de la podul Milvius ĩl ĩntări ĩn ĩncrederea lui şi determină adeziunea lui definitivă la creştinism. Ĩnsă această ĩncredere avea rădăcini vechi. Este probabil că creştinismul câştigase oarecare teren ĩn familia lui Constanţiu Chlorus, la fel ca ĩn cea a lui Diocleţian; una din surorile lui Constantin primi numele creştin de Anastasia. (...) Ĩn momentul ĩntreprinderii expediţiei ĩmpotriva lui Maxenţiu, preocupat să aşeze de partea lui nu numai toate precauţiile militare, ĩnsă şi toate ajutoarele dumnezeieşti, ĩi veni ĩn minte că atitudinea tatălui său şi a lui trebuie să—i fi atras bunăvoinţa zeului creştinilor; fapt pentru care şi mărturisea succesul care ĩi ĩntovărăşise mereu, până atunci, pe tatăl lui şi pe el, Ĩn vreme ce ceilalţi prinţi, duşmani ai creştinismului, Maximian, Sever, Galeriu, sfârşiseră ĩn cel mai jalnic mod. Aceste reflecţii, care par să—i fi fost familiare, căci revine adesea la ele ĩn scrisorile lui, le va comunica mai târziu lui Eusebiu, adăugând că, pentru a se hotărĩ mai bine, i—a cerut Lui Dumnezeu să—l lumineze prin vreo minune. Puţin după aceea văzu pe cer, şi toată oştirea lui văzu ca şi el, o cruce de lumină cu aceste cuvinte: ‘Biruieşte prin aceasta’; ĩn sfârşit, Hristos ĩi apăru ĩn vis, ţinând ĩn mână imaginea pe care o văzuse strălucind pe cer, poruncindu—i să o reproducă şi să o folosească drept o apărare ĩmpotriva duşmanilor lui. Ĩi chemă pe preoţii creştini şi ĩi ĩntrebă care era zeul care ĩi apăruse, şi ce ĩnsemna semnul. Atunci ar fi pus să fie instruit ĩn religia creştină şi ar fi profesat—o deschis.
E greu de admis că Constantin ar fi fost aşa de necunoscător ĩn ale creştinismului până ĩn acea zi. Povestirea, cel puţin asupra acestui punct, arată un pic aranjată.
[...]
La numai câteva luni după bătălia de la podul Milvius, ĩntâlnim ĩn anturajul lui intim un fel de consilier ecleziastic, Hosius, episcop de Cordova. Scrisori trimise ĩn numele Ĩmpăratului, ĩncepând cu anul 313, dau mărturie despre un sentiment viu de evlavie creştinească.
[...]
Constantin lăsă să subziste toate instituţiile religioase existente anterior, templele, sacerdoţiile, colegiile de pontifi, cvindeemvirii, vestalele; păstră titlul de PONTIFEX MAXIMUS şi chiar atribuţiile acestei funcţii, ĩn măsura ĩn care ele nu implicau nicio compromitere a persoanei lui cu ceremoniile păgâne. Atelierele publice continuară o vreme să bată monezi pe care figurau, cu efigia ĩmpărătească, aceea a soarelui sau a vreunei alte divinităţi. Aceasta poate părea ciudat şi greu de ĩmpăcat cu convingeri serioase. Ĩnsă nu trebuie uitat că deja, sub Ĩmpăraţii precedenţi, cineva putea fi magistrat municipal, guvernator al provinciei, şambelan al prinţului, şef de administraţii centrale, chiar flaminiu al oraşului sau al provinciei, fiind creştin, şi că se putea dispensa lesne de ceremonii religioase incompatibile cu această profesie. Funcţia supremă fusese deja, se zicea, exercitată de un creştin, Filip.
[...]
Din aceste ĩntâi timpuri fără ĩndoială evlavia lui se manifestă prin ĩntemeieri de biserici. La Roma, vechea locuinţă a Lateranilor, pe Celius, de mai multe ori confiscată, se găsea pe atunci ĩn posesia Faustei, sora lui Maxenţiu şi nevasta lui Constantin. Au mutat acolo reşedinţa episcopală: din toamna lui 313 Papa Miltiade ţinea acolo sinod. Nu putu ĩntârzia ĩnceperea construirii bazilicii anexate acestei DOMUS ECCLESIAE, biserica actuală din Lateran. Altele se ridicară, prin grija Ĩmpăratului, pe mormintele Sf. Petru, Sf. Pavel, Sf. Laurenţiu.
[...]
Cât despre păgânism, ĩi păstra libertatea, limitându—se să interzică,ĩn casele particulare, operaţiile de aruspicii: ĩn temple le tolera, şi chiar, ĩn anumite cazuri, le prescria.
Ĩnsă buna voinţă a Ĩmpăratului fu curând supusă la o grea ĩncercare de către disensiunile interne ale protejaţilor lui.
[...]
Ĩn anii care urmară, fură adoptate măsuri parţiale. Anumite temple, faimoase pentru imoralitatea cultului lor, fură interzise şi demolate; aşa au fost cele din Afaca ĩn Liban, Egeea ĩn Cilicia, Heliopolis ĩn Fenicia. Altele, mai ales acela din Delfi, fură despuiate de frumoasele lor statui din bronz sau din marmură, şi de celelalte bogăţii artistice ale lor: toate acestea fură transportate la Constantinopol şi serviră la ĩnfrumuseţarea capitalei noi.
Se părea că se va merge mai departe. Eusebiu vorbeşte despre o lege care interzicea ĩnălţarea de idoli, practicarea divinaţiei, ĩn sfârşit jertfirea.
[...]
Ĩmpărăteasa Elena, atrasă de o curiozitate evlavioasă, făcu, ĩn pofida vârstei ĩnaintate, pelerinajul ĩn Palestina. [...]
După mama Ĩmpăratului, soacră—sa deasemeni, Eutropia, văduva lui Maximian Hercule, mama lui Maxenţiu şi a Faustei, se semnală prin evlavia ei către locurile sfinte. Ea se interesă de monumentele din Hebron.
[...]
Noua Romă se dezvoltă, ĩn faţa, ĩn loc de şi ĩn detrimentul celei vechi. Puterii romane, frânte ĩn Apus, ea ĩi furniză un sediu magnific şi o fortăreaţă inexpugnabilă. Ĩnapoia meterezelor ei, dinastiile medievale continuară succesiunea lui Cezar şi menţinură, ĩmpotriva barbariei slave şi a fanatismului arab, tradiţia vechii stăpâne a lumii, tradiţie slăbită şi amestecată cât se va vrea, ĩnsă tradiţie. Din punct de vedere religios, a rezistat opt veacuri islamismului şi a propagat Evanghelia la invadatorii care ĩi veneau din Ural şi de la Dunăre. Din nenorocire, prin chiar ĩnsemnătatea ei, ea a fost, şi asta chiar de la bun ĩnceput, o ameninţare gravă la adresa unităţii creştine. Roma elenizată de la Bosfor nu se reuşi să se ĩnţeleagă cu vechea Romă rămasă sau redevenită latină. Conflictele lor ĩncarcă istoria; despărţirea lor, care pare iremediabilă, este unul dintre cele mai grave dezastre pe care le—a răbdat religia Evangheliei.
După solemnităţile dedicării, Ĩmpăratul ĩşi stabili reşedinţa la Constantinopol şi nu se mai mişcă deloc de—acolo. După sărbătorile de Paşti din anul 337, simţi nişte indispoziţii ĩmpotriva cărora ĩncercă ape termale, apoi trecu la Helenopolis unde se perpetua amintirea mamei lui cu cultul mucenicului Lucian. Boala se agravă şi ĩl făcu să se teamă de un sfârşit apropiat. Se deplasă la vila ĩmpărătească din Ahyron, lângă Nicomedia, şi, cum ĩncă nu primise botezul, le ceru episcopilor să i—l acorde. Ceremonia fu prezidată de către episcopul locului, Eusebiu, personaj de o notorietate destul de supărătoare, cum se va vedea numaidecât.
[...]
Constantin a fost, ĩncă este, apreciat ĩn mod divers. Faptul capital al domniei lui, convertirea Ĩmpăratului şi a Imperiului la creştinism, ĩi aduse entuziasmul unora, severitatea altora, căci este ĩn firea oamenilor ca patimile lor prezente să bântuie până ĩn modul cum ĩşi reprezintă timpurile vechi. Spre nenorocirea lui există prea mult sânge ĩn povestea lui. I se pot ierta moartea lui Maximian şi a lui Liciniu, pretendenţi reziduali şi incomozi; ĩnsă fiul lui Crispus, ĩnsă fiul lui Liciniu, ĩnsă nevasta lui Fausta! Suntem foarte prost informaţi asupra acestor lucruri ĩngrozitoare. Constantin a vrut să se ignore detaliile; poate că, prin această tăcere impusă, va fi suprimat explicaţii insinuante. Orice va fi fost cu aceste tragedii domestice, nu numai Biserica se poate lăuda cu ĩntâiul Ĩmpărat creştin. Imperiul deasemeni a apreciat guvernarea lui: i—a asigurat, atât cât a trăit, pacea religioasă, o administrare ĩnţeleaptă, siguranţa hotarelor, respectul naţiunilor vecine. Este ceva.

[...]
Din vremea lui Zefirin şi Calist, biserica romană se preocupase ĩntotdeauna mai mult să menţină monoteismul absolut şi dumnzeirea absolută a Lui Iisus Hristos, decât să cultive sisteme pentru a concilia aceste două date. Această preocupare principală era ĩmpărtăşită de către modalişti; pe ceea ce Sinodul putea conta ca spirite de tendinţă sabeliană, ĩi era câştigat dinainte, mai ales episcopul Ancyrei, Marcel, care va face curând să se vorbească de dânsul. Asemenea partizani ai lui HOMOOUSIOS nu erau deloc făcuţi, trebuie numaidecât s—o spunem, ca să—l recomande pe lângă oameni care, de pe vremea lui Origen, se războiau neĩncetat cu modalismul.
Astfel HOMOOUSIOS avu oarecare dificultăţi ĩn a se face acceptat: fu mai degrabă impus decât primit.
[...]
Anii care urmară sinodului de la Niceea fură destul de trişti pentru el [Eusebiu]. El ĩşi digera prost eşecul, şi, de fapt, nu era singurul care să guste mediocru simbolul cel nou. HOMOOUSIOS cel impus de romani n—avea deloc partizani ĩn Răsărit, decât ĩn rândurile sabelienilor sau ale persoanelor suspecte de sabelizare. Ĩn Egipt, avea un sens foarte limpede; ĩnsemna că arienii erau eretici; ĩnafară de asta, explicaţiile care i se dădeau nu străluceau prin limpezimea lor. Ĩn Răsăritul propriu—zis, avea deasemeni un ĩnţeles extrinsec, acela că cei 62 sau 45 de episcopi care, ĩn 268, ĩl condamnaseră pe Paul din Samosata se ĩnşelaseră ĩntr—o privinţă importantă. Aşa s—a ajuns ca, ĩn pofida făgăduinţelor de ĩnţelegere şi de ĩnţelepciune care, dintr—o parte şi din cealaltă, ĩi fuseseră făcute Ĩmpăratului, să se reĩnceapă curând cearta.
[...]
Elena vizită Răsăritul pe vremea lui Eustaţiu. Se ştia că ea ĩi era foarte devotată Sf. Lucian, faimosul preot din Antiohia, al cărui trup, aruncat ĩn mare ĩn faţa Nicomediei, fusese dus de curenţi—de un delfin, spune legenda—tocmai pe malul Drepanului, unde se născuse Ĩmpărăteasa şi unde fără ĩndoială că ea avea o reşedinţă. Era mucenicul ei: ea puse să i se ĩnalţe o bazilică somptuoasă. Lucian lăsase la Antiohia amintiri litigioase: arienii ĩl cinsteau nemaipomenit; duşmanii lor mărturiseau mai puţin entuziasm. Se poate ca ĩn această privinţă Eustaţiu să fi lăsat să—i scape vreo vorbă imprudentă. Sf. Ambrozie, mai târziu, nu se va jena să spună că Elena fusese slujitoare la han, STABULARIA, ceea ce, date fiind obiceiurile vremii ĩn materie de ospitalitate, vroia să spună multe. Pe vremea lui Constantin nu era ĩnţelept să se urce până la aceste origini.

[LOUIS MARIE OLIVIER DUCHESNE, ‘HISTOIRE ANCIENNE DE L’ÉGLISE’, TOME II, 1908, CHAPITRE II, ‘CONSTANTIN, EMPEREUR CHRÉTIEN’]