L. DUCHESNE DESPRE FACŢIUNILE DIN ANTIOHIA LA MIJLOCUL SC. IV (HISTOIRE ANCIENNE DE L’ÉGLISE, TOME II, 1908)

L. DUCHESNE DESPRE FACŢIUNILE DIN ANTIOHIA LA MIJLOCUL SC. IV (HISTOIRE ANCIENNE DE L’ÉGLISE, TOME II, 1908)




Cu toate acestea, dacă turma Lui Hristos se mărea din ce ĩn ce, lăsa mult de dorit din punctul de vedere al unităţii şi al acordului. Fără a mai vorbi despre dizidenţele vechi, despre marcioniţi, novaţieni, paulianişti, certurile teologice ale vremii duseseră la apariţia a diverse coterii ecleziastice care nu puteau cu uşurinţă să fie făcute să convieţuiască. Masa, bineĩnţeles, se mulţumea cu un creştinism rudimentar, lăsa ĩnvăţătorii să se dueleze la adăpostul textelor şi sinoadele să refacă fără ĩncetare formulele simbolului; ea urmărea slujbele şi ĩmpărţirile pomenii fără a se nelinişti prea mult de apartenenţele marelui cler. Ĩn zilele alegerii de episcop i se spunea ce nume trebuie aclamat şi ea aclama cu ĩncredere. De la depunerea lui Eustaţiu, ea cooperase, ĩn aceste condiţii, la instalarea mai multor episcopi sugeraţi de către arieni. Acum ea se reunea sub cârja episcopului Leonţiu, personaj puţin simpatic Sfântului Atanasie, arian ĩn fond, sau cu tendinţe ariene. Avusese odinioară câteva aventuri; dar vârsta ĩl ajunsese şi se semnala, pe capul episcopului, printr—o coroană frumoasă de păr alb. Ĩn anumite momente ĩl vedeai ducându—şi mâna prin păr şi-l auzeai spunând:’—Când se va topi această zăpadă, va fi noroi la Antiohia.’ Cine să fi fost mai bine informat decât el asupra diviziunilor bisericii lui?
De multă vreme deja, unii făceau corp separat. Destituirea lui Eustaţiu, ĩn vremea lui Constantin, nu fusese acceptată de toată lumea; se formase un partid pentru a—l susţine şi a—l cere ĩnapoi. Eustaţiu murise ĩn surghiun; eustaţienii nu reveniseră ĩn corpul principal. Continuau să se ţină deoparte, sub conducerea unui preot numit Paulin. Ĩn acest grupuscul se ţinea cu putere la Sinodul de la Nicea, la HOMOOUSIOS, fără explicaţii şi nici completări; despre trei ipostase, formulă care circula din când ĩn când, nu se vorbea decât cu groază. Ĩn fond tendinţa acestei mici lumi semăna ĩndeajuns aceleia a lui Marcel al Ancyrei şi ceilalţi au arătat această ĩnrudire.
Alţii, care combinau cele trei ipostase cu consubstanţialitatea şi prevedeau astfel aranjamentele viitorului, aveau ca şefi doi laici foarte distinşi prin ştiinţa şi elocvenţa lor, Diodor şi Flavian. Şi ei ţineau la simbolul de la Nicea; ĩnsă, cum biserica oficială nu—i repudia ĩn mod expres, ei nu se considerau autorizaţi să se despartă de ea şi rămâneau ĩn comuniune cu succesorii lui Eustaţiu. Cu toate acestea, când auzeau anumiţi predicatori ĩncercând să producă ideile eretice ale lui Arie, nu—şi ascundeau nemulţumirea. De altfel, alături de slujbele bisericii mari, ei aveau altele pe care le celebrau ĩntre ei. Se adunau, ĩnafara reuniunilor oficiale (liturghie şi vigilie), ĩn cimitirele din mahala, alături de mormintele ucenicilor, şi petreceau mult timp cântând psalmi ĩn coruri alternate. Aceste cântări la care, mulţumită folosirii de refrene lesne de reţinut, toată lumea putea lua parte, aveau cel mai mare succes. Norodul Antiohiei se ĩnghesuia la aceste psalmodii noi. Leonţiu, neliniştit de această concurenţă, ĩi chemă la el pe Flavian şi Diodor şi ĩi determină să—şi transfere slujbele ĩn bisericile oraşului. Aceste oferte fură acceptate, ĩnsă episcopul trebui să facă, pe partea lui, câteva concesii.
[...]
Bietul Leonţiu era foarte ĩncurcat de aceste conflicte. Lucrând ĩn acord cu partidul său, căuta să nu—i exaspereze prea mult pe ceilalţi: guvernământul ţinea să nu se facă zgomot ĩn biserici. La slujbă, când sosea monentul să se recite doxologia, ortodocşii ziceau, ca azi:’—Slavă Tatălui, Fiului şi Sf. Spirit’; ceilalţi:’—Slavă Tatălui, prin Fiu, ĩn Sf. Spirit’. Episcopul, supravegheat din ambele părţi, ĩncepea prin a spune ‘Slavă Tatălui’ cu voce puternică şi inteligibilă; apoi tuşea sau ĩşi pierdea momentan vocea şi n—o regăsea decât pentru final:’—ĩn toţi vecii vecilor’. Această anecdotă este un simbol amuzant al situaţiei.
Ĩnsă zăpada urma să se topească şi noroiul să se arate. Episcopul Leonţiu muri către sfârşitul anului 357.

De aproximativ doi ani Biserica traversa o criză singulară. Ortodoxia, aşa cum o reprezenta Sinodul de la Nicea, domnea pretutindeni, ĩn sensul că niciun episcop nu ĩndrăznea să se mărturisească ostil acestei sfinte adunări; era abolită pretutindeni, ĩn sensul că niciun episcop ĩn funcţie n—ar fi ĩndrăznit să apere simbolul pe care ea—l promulgase. Tactica bătrânului Eusebiu de Nicomedia reuşise complet. Să arunci anatema asupra Sinodului! Cine s—ar fi gândit vreodată la asta? Amintirea lui Constatin ĩl apăra. De altfel, nu purta oare semnătura lui Eusebiu ĩnsuşi, pe aceea a omonimului său din Cezareea, a lui Teognis, Maris, Narcis, Patrofil, a altora? Toţi oamenii mari ai partidului arian figurau ĩn numărul celor 318 Părinţi. Ĩnsă arianismul, ĩndepărtat de la intrarea principală, se putea ĩntoarce pe uşa din dos, sub veşmântul tăcerii prudente. Fu adoptată această tactică. Astfel de disimulări sunt ale tuturor vremurilor şi ale tuturor partidelor.
Prudenţa, cu toate acestea, e o virtute practicată cu plăcere ĩn timpul luptei şi de care există obiceiul de a se dezice odată obţinut succesul. Când nu mai există consubstanţialişti decât ĩn locurile de surghiun, va ĩncepe să se simtă mai puţin nevoia de a rămâne uniţi. Până aici luptele se duseseră mai mult pentru dreptul canonic, decât pentru teologie. Sinodul de la Nicea era mare lucru; ĩnsă Sinodul din Tyr era şi el ceva. Cu Arie şi cu părtaşii săi, condamnaţi la Nicea, se ĩntâmplase ceea ce doriseră Dumnezeu şi Ĩmpăratul Constatin. Oferiseră satisfacţii; le fuseseră acceptate, acest cont era reglat. Ĩnsă Sinodul din Tyr ĩl condamnase pe Atanasie şi, dacă acesta reuşise să fie reabilitat de către episcopii Egiptului, persoane suspecte, şi de către apuseni, rău informaţi şi incompetenţi, răsăritenii nu relaxaseră niciodată rigoarea sentinţelor pe care i le dăduseră. Aşa era esenţialul poziţiei. Când Atanasie căuta să compromită episcopatul răsăritean (...), se arăta nu tocmai simbolul de la Nicea, ĩnsă un simbol de la Antiohia, mai vag, e adevărat, şi neconţinând termenul litigios de HOMOOUSIOS, ĩnsă ortodox ĩn sine şi care avea avantajul de a fi acceptabil pentru aproape toată lumea.
Mai era vorba şi despre comuniune. La Sardica se excomunicaseră reciproc. Ĩnsă de cincisprezece ani o parte dintre persoanele condamnate nominal muriseră. Iuliu din Roma era mort; la fel şi Teodor al Heracleei, Maximin de Trèves, fără ĩndoială câţiva alţii; episcopul Antiohiei, Ştefan, fusese depus; apusenii ĩl repudiau pe Fotin. De altfel, la Sinoadele din Arles (353) şi Milano (355), cele două episcopate fraternizaseră. Rezistenţele cedau una după alta. Eremius al Tesalonicului semnase formula răsăriteană; Fortunaţian al Acvileii deasemeni, ĩn pofida ĩncrederii pe care i—o inspira Papei Liberiu. Ba chiar ĩi dăduse acestuia sfaturi de acomodare. Aceste sfaturi au adus rod. Odată la Bereea, ĩn fundul Traciei, bunul Papă ajunse să se simtă foarte departe de Roma, de poporul lui, de senatorii care—l iubeau, de matroanele la care era primit cu atâta respect, de bisericile lui unde rostea discursuri mişcătoare. (...) După doi ani rezistenţa lui fu ĩnvinsă. Nu abandonă Sinodul de la Niceea. Poate că a semnat o formulă; ĩnsă, ĩn momentul ĩn care ne aflăm, formulele pe care răsăritenii le prezentau vesticilor nu avea nimic contrar credinţei; nu li se putea reproşa decât că nu erau suficient de precise. Ceea ce pare mai grav este faptul că a repudiat comuniunea cu Atanasie şi s—a raliat aceleia a răsăritenilor, grup foarte nuanţat, trebuie s—o recunoaştem (...).



(L. DUCHESNE, HISTOIRE ANCIENNE DE L’ÉGLISE, TOME II, 1908)