COLECTIVITATE ŞI ESHATOLOGIE

COLECTIVITATE ŞI ESHATOLOGIE


Aşa numita eshatologie colectivă evreiască este fie o componentă a naţionalismului şi etnicismului iudaic, fie o expresie simbolică sau tipologică a comunităţii Bisericii; accentul individual creştin este netransferabil. Eshatologia colectivă veterotestamentară fie prefigurează noua colectivitate—transnaţională şi transconfesională—a Bisericii reale a cărei expresie desăvârşită şi vizibilă o constituie comuniunea Bisericii romane; fie reprezintă accidentalul, forma naţionalismului evreiesc, tendinţă etnică exclusivistă cu funcţie salutară ĩn constituirea unei enclave a noii umanităţi ĩn mijlocul şi ĩmpotriva ‘neamurilor’.
Reluarea sau preluarea ei ca atare—aşa cum o vedem la Lubac, la Wojtyla şi la ‘Noii teologi’ progresişti iudaizanţi—a tiparului eshatologic colectivist evreiesc este o eroare. Bineĩnţeles că ĩn primul rând şi pentru teologia VT aprecierile trebuie modulate; ĩn VT, colectivismului eshatologic ĩi e contrapus şi un foarte răspicat ‘individualism’, accentuarea individualului. Aşadar, reluarea ca atare a mentalităţii evreieşti, mai mult sau mai puţin corect aproximată, nu e oportună.
Papa Wojtyla nu a declarat că eshatologia individuală ar fi abolită; dar că e complementată sau ĩntregită cu perspectiva comunităţilor—şi ‘dezaccentuată’. Ĩn practică şi cateheză, eshatologia individuală este marginalizată şi dezaccentuată—şi, ĩntr—un fel, adaptată noului colectivism şi domniei maselor.
Dezagregarea ĩn colectivism, dezarticularea reprezintă tendinţa calificată a vremurilor mai noi. Pe pragul antebelic, Ortega şi Spengler, Blaga şi Berdiaev făceau constatarea acestui colectivism—şi, după măsura fiecăruia, profetizau dominaţia maselor. Semnificaţia istorică a acestui fenomen de massificare li se părea a fi uan de decadenţă.
Se lăsau gânditorii creştini manipulaţi de către aceste tendinţe ale civilizaţiei, sau căutau să le reconfigureze şi să le dea o orientare pozitivă?
Nu ştiu câţi şi dacă ‘Noii teologi’ progresişti flatau ĩn mod conştient aceste tendinţe ale civilizaţiei europene postbelice—ştergerea graniţelor individualului, etc.. ‘Noua teologie’ e o abstracţie; nu se poate pronunţa o apreciere globală. Exponenţii leninismului interbelic nu se puneau de acord şi nu vorbeau la unison; cu atât mai puţin ‘Noii teologi’.
Singura comunitate reală sau esenţială este numai Biserica—nu popoarele, castele sau confesiunile.
Mişcarea de creştinare este una de extragere din colectivităţile mundan constituite. Sensul ultim al individului scapă corelărilor accidentale.
Cufundarea şi integrarea ĩn turme mi se pare a fi aspiraţia sau tendinţa ascunsă sau mişcarea mută care susţine iniţiativele de ‘reiudaizare’ a ĩnţelegerii creştine. Vocaţia comunitară a ‘Noilor teologi’ occidentali progresişti reprezintă un mănunchi de intuiţii, gesturi, dorinţe, ĩnclinaţii, cu diverse semnificaţii subiective.
Impresia mea este că, din eshatologia vechilor evrei, Biserica antică metabolizase ceea ce era de asimilat. Nu era nevoie de o explicită reĩntoarcere şi reluare a spiritualităţii comunitare evreieşti—care era un fapt fie simbolic şi tipologic, fie o formă de naţionalism.
Lubac şi ciracii săi resimţeau că dimensiunea comunitară a eshatologiei ar fi insuficient reprezentată ĩn religia post—tridentină—pe care o considerau un fel de derivă individualistă.