MELETIE LA ANTIOHIA. SCHISMA DIN ANTIOHIA, MELETIE ŞI PAULIN

MELETIE LA ANTIOHIA. SCHISMA DIN ANTIOHIA, MELETIE ŞI PAULIN


La Antiohia scaunul era vacant; trebui ales un nou episcop. Alegerea căzu asupra lui Meletie, episcop disponibil. Meletie era din Melitene, ĩn Armenia mică. Un Sinod adunat ĩn acest oraş, la 358, ĩl depusese din episcopat pe episcopul Sebastei, Eustaţiu, personaj foarte respectat pentru ardoarea pusă ĩn propagarea vieţii ascetice şi a instituţiilor monahale. Ĩn tinereţea lui le studiase ĩn Egipt. Se spunea că—l frecventase pe Arie şi se ĩmbibase de ĩnvăţătura lui. Cum va fi fost, e cert că ĩn momentul ĩn care sentinţa sinodului din Melitene l—a lovit ĩn situaţia lui episcopală, Eustaţiu, ca şi Vasile din Ancyra, profesa ĩnvăţături foarte apropiate de ortodoxia niceeană. Meletie, pe atunci membru al clerului din Melitene, acceptă să—l ĩnlocuiască. Era un om foarte stimat pentru evlavia lui, blândeţea lui afabilă şi justeţea spiritului. Ĩnsă şi Eustaţiu era foarte popular; populaţia din Sebasta nu acceptă succesorul ce se pretindea a—i fi dat; Meletie trebui să se retragă; se stabili la Bereea ĩn Siria (Alep). Anul următor (359), Eustaţiu luă parte la SINODUL DIN SELEUCIA, ĩn rândurile majorităţii HOMOIOUSIENE; Meletie, fie la sinod, fie după, semnă formula acaciană. Era aşadar—ĩn momentul când (iarna 360—361) i se ĩncredinţqa tronul Antiohiei—omul sinodului de la Rimini—Constantinopole, la fel ca şi Acaciu de Cezareea şi Gheorghe al Alexandriei, care asistară la ĩntronizarea lui. Rosti o cuvântare foarte abilă, ĩn care, rămânând ĩn formulele oficiale, nevorbind nici de esenţă nici de ipostas, lăsa să se vadă că ĩn fond nu era departe de—a gândi ca niceenii. Aceştia străluceau de bucurie. Arienii pricepură; după o lună deja găsiseră mijlocul de a scăpa de noul episcop. Fără a i se face un proces doctrinar, l—au uzurpat ĩn baza anumitor acte ale administraţiei lui, ĩn special asupra reintegrării de clerici izgoniţi de către predecesorii lui. Ĩn locul lui ĩl puseră pe Euzoius, vechiul tovarăş al lui Arie, destituit din diaconat, cu patruzeci de ani ĩnainte, de către Alexandru al Alexandriei.
Ĩmpăratul Constant revenise la Antiohia şi prezida la aceste schimbări.
(...)
Situaţia se clarifică ĩn 362, când Iulian, devenit Ĩmpărat unic, abandonă clerul oficial şi chemă ĩnapoi surghiuniţii. Atanasie reveni la Alexandria, Meletie la Antiohia.
(...)
Lui Teodot ĩi urmă curând (spre 335) pe tronul Laodiceei un preot Gheorghe, alexandrin şi el, depus odinioară de către episcopul Alexandru, care venise să facă ĩn Siria carieră. Teodot fusese unul dintre primii apărători ai lui Arie. Gheorghe era sau deveni mai moderat ĩn opiniile lui teologice; ĩn 358 ĩl găsim printre adversarii lui Eudoxiu şi ai partidului anomeean. Ĩnsă era un duşman ĩnverşunat al lui Atanasie. La sinodul din Sardica figură pe lista episcopilor depuşi de către apuseni. Când, trei ani mai târziu, Atanasie, rechemat la Alexandria ĩn pofida sentinţelor lui Gheorghe şi ale prietenilor lui, se opri la Laodiceea, nu schimbară deloc politeţuri. (...)
Astfel personalul reunit sau reprezentat ĩn 362 ĩn jurul lui Atanasie era exclusiv compus din niceeni puri, care nu slăbiseră niciodată şi care, din această cauză, avuseseră mai mult sau mai puţin de suferit sub Ĩmpăratul Constant. Simţeau bine că ei şi cei asemenea lor nu formau, ĩn Imperiu, decât o minoritate foarte slabă, ĩnsă că, revenind libertatea religioasă, mulţi, care nu vădiseră aceeaşi constanţă, vroiau să li se alăture şi să reia tradiţia veche. Ĩn ce condiţii trebuiau să—i primească? Se punea o chestiune de practică şi oportunitate ĩntrutotul analogă celei ridicate, după persecuţii, pocăinţa apostaţilor. Deja, ĩn Apus, Ilarie nu văzuse niciun inconvenient ĩn a se amesteca celor care greşiseră la Rimini, odată ce şi—au dezavuat slăbiciunea. O soluţie asemănătoare fu adoptată de Atanasie, Eusebiu şi ceilalţi.
(...)
Ĩn Siria, ĩn Asia Mică, ĩn Tracia, lucrurile erau diferite. Aproape toţi episcopii se războiseră cu Atanasie şi susţinuseră formule mai mult sau mai puţin eterodoxe, ĩn conflict unii cu alţii, ĩnsă de acord cel puţin să treacă sub tăcere formulele esenţiale de la Niceea. Faptul că nu mai era Constant ca să impună simbolul de la Rimini—Constantinopol nu antrena, ĩn aceste ţări, ĩntoarcerea la ortodoxia pură. Se revenea nu la situaţia de la 325, ci la aceea de la 359.
Ĩn această lume răsăriteană situaţia cea mai interesantă era aceea a bisericii Antiohiei, atât din cauza importanţei oraşului cât şi pentru complexitatea situaţiei.
Existase la Antiohia un grup de anomeeni, refractari faţă de sinodul de la Rimini ca şi faţă de sinodul de la Niceea, partizani ireductibili ai lui Aetiu. Principalii fuseseră surghiuniţi; ceilalţi nu aveau, sub Constant, dreptul de—a se ĩntruni. După ei, pe scara doctrinală, venea biserica oficială, ataşată mărturisirii de la Rimini—Constantinopol şi prezidată de bătrânul Euzoius, arian de la ĩntâia oră, care se dezisese sub Constatin şi nu ĩncetase de atunci să figureze ĩn rândurile oportuniste. Aceştia, la ridicarea lui Iulian, deţineau biserica cea mare, catedrala din Antiohia. Apoi veneau ortodocşii, multă vreme resemnaţi, care, până la Leonţiu inclusiv, urmaseră pe episcopii agreabili curţii şi partidului arianizant, fără ĩnsă a abandona nimic din corectitudinea lor doctrinară. Raliaţi mai ĩntâi de către Flavian şi Diodor, primiseră cu entuziasm alegerea lui Meletie şi ĩi rămăseseră credincioşi, cu toate că surghiunul ĩl ĩndepărtase de ei. Nu se mai alăturau, ca odinioară, adunărilor bisericii oficiale; formau corp separat şi se reuneau ĩn cea mai veche biserică a Antiohiei, Apostolica, Vechea, Paleea, cum se zicea, căreia frumoasa bazilică constantiniană ĩi luase rangul de catedrală. Ĩn fine, exista grupul lui Paulin, despărţit de biserica oficială de mult mai multă vreme decât precedenta, de la depunerea lui Eustaţiu (către 330). Ĩntre aceste două varietăţi de ortodocşi existau câteva nuanţe de formule: primii ţineau la trei ipostase, celorlalţi nu le plăcea acest limbaj. Ĩn fond erau de acord. Nu erau despărţiţi decât fiindcă fuseseră, fiindcă circumstanţele ĩi duseseră să trăiască despărţiţi unii de ceilalţi vreme de treizeci de ani. Cu un pic de tact şi condescendenţă s—ar fi reuşit fără ĩndoială să fie făcuţi să se ĩmpace ĩntr—adevăr. Aceasta ar fi fost cu atât mai uşor dat fiind că numai un grup din cele două era ĩnzestrat cu un episcop.
Sinodul lui Atanasie se preocupă mult de această situaţie. Singurul dintre documentele sale care ne—a parvenit este o scrisoare relativă la disensiunile din Antiohia.
Ea e adresată de formă episcopilor niceeni care se aflau la Antiohia sau care urmau să meargă acolo, Eusebiu, Lucifer, Asteriu, Cymaţiu, Anatol, ĩn realitate lui Paulin şi comunităţii lui. Sinodul indică sub ce condiţii dizidenţii de la Paleea (meletienii) şi arienii ĩnşişi vor putea fi primiţi. Vor trebui să primească simbolul de la Niceea şi să—i osândească pe cei care spun că Sfântul Spirit este o creatură, o fiinţă despărţită de esenţa Lui Hristos [ek tes ousias tou Hristou]. Asta—i tot. Mandatarii sinodului trebuiau să primească pe oricine va accepta acest program şi să—i adauge grupului lui Paulin. Acesta nu va trebui să pretindă nimic ĩn plus; mai ales nu se va vorbi despre un pretins simbol de la Sardica, unde este afirmată unitatea de ipostas. Acest simbol ĩi fu prezentat sinodului, e adevărat, ĩnsă a fost respins pentru a nu—i face concurenţă celui de la Niceea, singurul care ar trebui recunoscut. Ĩn rest Atanasie şi ai săi sunt asiguraţi că cei care vorbesc despre trei ipostase sunt de acord cu aceia care nu vor decât unul, unii aplicând termenul de ipostas persoanelor, ceilalţi esenţei dumnezeieşti.
O altă ceartă ĩncepea să despartă spiritele, la Antiohia şi ĩn alte locuri. Era preludiul controverselor faimoase din sc. V despre Ĩntruparea Fiului Lui Dumnezeu. Unii nu păreau să admită decât o unire morală ĩntre Hristosul istoric şi Cuvântul dumnezeiesc, ceilalţi spuneau că Verbul funcţionase, ĩn Hristos, ca suflet raţional (nous). Sinodul ascultă reprezentanţi ai fiecărei păreri. Constată că toată lumea era de acord asupra a două puncte: mai ĩntâi că Ĩntruparea este cu totul altceva decât sălăşluirea Cuvântului ĩn sufletul proorocilor, ĩn al doilea rând că Mântuitorul a avut un trup ĩnsufleţit, ĩnzestrat cu simţire şi ĩnţelegere. Ĩn aceste condiţii nu era loc de despărţire. Toate aceste chestiuni, de altfel, trebuiau lăsate deoparte pentru pentru a se ţine de credinţa de la Niceea şi a restabili astfel unitatea bisericească.
Programul doctrinar era simplu, planul de unire părea destul de firesc. Existau ĩn Siria nicceni credincioşi; ei trebuiau să constituie centrul de raliere. Răul este că aceşti niceeni erau puţin numeroşi şi că erau reprezentaţi mai ales de către cele două biserici mici din Antiohia şi Laodiceea, considerate până atunci drept schismatice de către episcopatul ţării şi de către ansamblul credincioşilor. Ĩn loc să li se adreseze direct lui Meletie şi Pelagiu şi să negocieze cu ei o reunire colectivă, se va căuta deturnarea de la ei a credincioşilor lor, pentru a—i ralia ĩn jurul lui Paulin şi Apolinarie. Greşeală fatală, ale cărei consecinţe se făcură simţite vreme de mai mult de—o jumătate de veac la Antiohia, şi ĩncă mai mult timp ĩn ansamblul Bisericii.
Poate că Eusebiu şi Asteriu ar fi ajuns, la faţa locului, să—şi dea seama de această situaţie şi ar fi remediat—o. Ĩnsă când au ajuns la Antiohia au găsit—o foarte agravată. Lucifer, fără să aştepte hotărârile Alexandriei, se ĩnţelesese cu Paulin şi—l consacrase episcop al Antiohiei. De acum ĩnainte nu mai exista modalitate de ĩnţelegere cu Meletie, fie recunoscându—l ca singur episcop, fie convingându—l să renunţe la episcopatul Antiohiei pentru a purcede ĩmpreună la o alegere nouă. Foarte supărat, Eusebiu nu consideră cu toate acestea necesar să condamne ceea ce făcuse Lucifer. Nu—l recunoscu nici pe Paulin, nici pe Meletie şi se ĩntoarse ĩn Italia, promulgând pe drum dispoziţiile milostive ale sinodului din Alexandria cu privire la greşiţii de la Rimini. Cât despre Lucifer, furios de blamul indirect care reieşea pentru el din atitudinea lui Eusebiu, ĩncurcat de adeziunea dată de către diaconii lui sinodului lui Atanasie, se ĩntoarse şi el, cantonat ĩn intransigenţa lui, şi nemaivrând să comunice cu nimeni. După el, acceptând pocăinţa celor care greşiseră, mărturisitorii ei ĩnşişi se făcuseră părtaşi la decăderea lor. Câţiva exaltaţi, ĩn număr foarte mic, adoptară aceeaşi atitudine.
(...)
Iovian se grăbi să—l cheme din surghiun [pe Sfântul Atanasie], printr—un decret foarte flatant, al cărui text s—a păstrat; ĩi făcu primirea cea mai mare. Către aceeaşi perioadă un anumit număr de episcopi din Siria şi din Asia Mică, cu Meletie şi Acaciu al Cezareii ĩn fruntea lor, se reuneau la Antiohia pentru a se pune de acord asupra situaţiei. Ĩn sfârşit, Vasile al Ancyrei şi părtaşii săi trimiseră o petiţie. Noul Ĩmpărat, la acest ĩnceput al unei domnii care se deschidea aşa de trist, se vedea, copleşit de necazuri, asaltat de către teologie. Nu a avut ideea de a reuni ĩn ansamblu toată această lume episcopală. Atanasie ĩi trimise un memoriu ĩn care recomanda simbolul de la Niceea cu excluderea oricărui altuia, cu o mică adăugare despre Sfântul Spirit.