Din viaţã

În general, femeile normale le sunt superioare bãrbaţilor. Îi depãşesc ca fineţe, simţire, altruism, rapiditate şi omenie. Femeile normale sunt fiinţe mai umanizate decât bãrbaţii, un chipa mai reuşit al umanitãţii.
§
Apusenii echivaleazã mistica cu extazul; pentru ei, trãirea misticã e trãirea extaticã, ‘apogeul unirii simţite’. Ceea ce denotã reducţionism şi simplism din partea teoreticienilor apuseni ai misticii. Mistica, aşa cum o înţeleg esticii, e altceva decât extazul şi manifestãrile ‘paranormale’ ale extatismului.
§
Unii vorbesc, peroreazã, sporovãie despre isihasmul lui Tarkovsky; nu ştiu, însã în viaţa lui a existat adulter (de la 33 la 38 de ani). Încã o datã, probabil cã nu în lumea cinemaului/ spectacolului ar trebui cãutaţi isihaştii, nu acolo le e locul.
§
Romane care sunt mai interesante povestite, decât citite; e preferabil sã citeşti rezumatul, decât chiar romanul.
§
Bear a publicat primul roman la 28 de ani, şi a înregistrat succes la 34/ 37 de ani. Consacrarea nu s—a grãbit cu el. Bear a fost tenace şi perseverent.
Autori de literaturã popularã care sã foloseascã strategiile lui Mallarmé (paucitatea, etc.).
§
Bear a scris mãcar 14 romane SF (o hexalogie, o trilogie, douã diptice).
Aprecieri: Ep. S., JG şi bedefilul francez.
§
‘Bedefil tomnatec’, bãtrâior.
§
Egan a scris nouã romane (un al zecelea e anunţat).
§
Sugestia de machism a SF—ului militar, marţial.
§
Sefiştii îi urmeazã lui Zévaco, şi nu lui James (sau Twain). Însã nici James n—a scris mai puţin decât campionii literaturii populare. Calitatea nu exclude cantitatea; nici mãcar caligrafia nu exclude cantitatea. Atitudinea de artã se poate corela cu standarde cantitative impozante. Poţi scrie mult nu numai fiind Zola sau Balzac—ci şi fiind James sau Meredith—ca sã nu mai vorbim despre alţii. Tiparul flaubertian nu deţine monopolul calofiliei.
§
Ca bedefil cam tomnatic.
§
Bogoslovul, Nyssenul, Dialogul, Decapolitul, Sinaitul, Palama.
§
Vorbind despre Siria şi Egipt, eu nu fãceam istorie—nici filozofia culturii, ci tipologie. Discutam nişte semnificaţii simbolice—nu neapãrat nişte realitãţi istorice; însã probabil cã istoria religioasã corespunde, în general, acestei tipologii: refuzul femininului la sirieni/ antiohieni/ nestorieni, şi promovarea lui simbolicã la egipteni, ale cãror societate şi religie precreştine furnizaserã un alt cadru.
Siria ca opusã Egiptului; Egiptul, ca superior Siriei. Misoginia islamicã. Civilizaţiile sterilizate de feminin au primit Islamul—şi apostazia.
§
Mistica înseamnã religia.
Lossky nu vrusese sã spunã cã teologia esticã e ‘mai misticã’, ci numai cã în cartea lui discutã ‘teologia misticã’, adicã doctrina despre unirea omului cu Dumnezeu. Unii dintre cititorii lui par sã fi uitat cã ‘teologia misticã’ e o disciplinã savantã, una dintre disciplinele teologice. Lossky nu se referã la o caracteristicã a teologiei rãsãritene, ci la una dintre disciplinele teologiei.
Pentru apuseni însã, mistic a ajuns sã nu mai însemne religios, ci extatic, contemplativ, etajul superior al experienţei religioase.
§
Comportamentul e o funcţie a contextului; de unde, noţiunea de adecvare.
§
Lectura e solitarã, cere solitudine într—un grad pe care gustarea altor arte (muzicã, graficã sau cinema) nu îl pretinde.
§
Pãcatul e moartea lucrând în om, lucrarea minciunii. În sfinţi vedem ceva din asemãnare/ îndumnezeire. Îndumnezeirea tot omul o cautã. Omul Iisus. Întrebãri greşite.
Adevãrul nu e ceva, ci cineva. Dumnezeu şi adevãrul sunt un ‘cine’. Infinitatea de dimensiuni, dintre care ultima e ipostasul. ‘Ipostasul e o noţiune mai deplinã a persoanei’. Substanţa, nu esenţa. Înfruntarea vicisitudinilor. ÉG şi nepticii.
Apostazia izraelitã în Egipt, regresul.
‘A fi e altceva decât a exista’.
Reflecţia, RN, francezul, romanul rusesc. ‘Plinãtatea lui a fi’. Viaţã ca şi fãrã început, asemãnare pânã la totalã identitate. Înãlţimi ameţitoare. Doctrinã ascetico—misticã. ‘Omul este iubire’. Ca sã gândim, vedem, trãim şi înţelegem ca Dumnezeu; substratul material pentru aceastã nevoinţã. La iubire se reduce cãutarea omului. Dumnezeu nu are, ci e iubire. Gânduri liniştitoare, calme şi adânci. Necuprinsul gândului, în forţa lui (gând care nu e o fantazare lingavã).
Hristos e rupãtorul zapiselor.
Desconsiderarea (conferinţe, casete, cãrţi).
‘Nu, nu pãrãsiţi orice nãdejde’—destrãmarea instantanee.
Rafail Noica—nu numai ca trãitor, ci şi ca gânditor. Nu numai ca ascet, ca monah, însã şi ca gânditor. Interpretarea, reflecţia, înţelegerea autenticã a creştinismului, nevoia unei ‘înţelegeri mai adânci’.
‘Slava’, splendoarea—ceea ce înalţã inima.
Coincidenţa dintre un om şi Logos.
§
Rugãc. ca funcţie vitalã (‘ecranul’, vãlul). Curãţirea de patimi şi vederea cu ochiul Lui Dumnezeu.
§
Creştinism degnosticizat.
§
A aduce şi în gândire nãravurile, carenţele.
§
Teza unui istoric francez era aceea cã Sf. Augustin a fost independent de eterodocşii latini care îl precedaserã (‘spre deosebire de’ capadocieni, care depind de Origen); eu nu cred cã e aşa. Eu cred cã amprenta lui Tertulian—şi a eterodocşilor latini—e la fel de puternicã, în cazul teologiei Sf. Augustin, ca aceea a lui Origen, în cazul teologiei capadocienilor. Nu cred cã, între latini, Sf. Augustin începe ‘de la zero’, pe când capadocienii i—ar fi tributari genialului eterodox. E aproape un loc comun faptul cã triadologia latinã a fost ştanţatã de Tertulian, prin terminologia, şi implicit şi perspectiva, impuse de acesta. Prezentarea comparativã a celor douã teologii (Sf. Augustin şi capadocienii consideraţi ca grup), de cãtre istoricul francez al Bisericii, mi se pare tendenţioasã şi neavenitã. Existã eterodocşii apuseni la Sf. Augustin, aşa cum existã Origen la capadocieni.
§
Eu cred cã sexualitatea e numai schiţa, şi nu nucleul, relaţiei conjugale. De aceea, refuz sã vãd în desfrâu o formã pervertitã a iubirii. Sexualitatea care precede filogenetic omul e numai o schiţã, o prefigurare a ceea ce va fi—în om—şi anume, în civilizaţie, în devenirea istoricã treptatã a acestuia.
Cãutarea satisfacerii simţurilor nu e o formã denaturatã a iubirii, cãci îi lipseşte tocmai temeiul iubirii, ‘grija pentru fiinţã’, dedicarea, preocuparea pentru persoanã—or, tocmai acestea reprezintã iubirea, faţã de care sexualitatea ca atare e şi o împlinire, şi o expresie. Desigur, coitul funcţioneazã nu numai ca ‘manifestare a iubirii’, ci şi ca gest al iubirii, ca act.
‘Plãcerea fãrã iubire’ e tocmai asta: plãcere fãrã iubire—şi nu iubire deformatã.
§
‘Etichetele literare’, taxonomiile, aratã nu complexitatea, ci insuficienţa termenilor folosiţi, penibilul clasificãrilor.
§
Asemãnarea n—o avea (încã) nici Adam—ci tot numai chipul, tot numai potenţialitatea îndumnezeirii.
‘Sã facem om divinizabil [chipul şi asemãnarea]’, spune Dumnezeu.
§
Existã şi sfinţi care au murit înainte de reabilitare, în surghiun, înaintea de a fi reinstalaţi, au murit exilaţi, alungaţi.
Pe de altã parte, defecte de caracter (orgoliu, intempestivitate, chiar violenţã) au existat şi de o parte, şi de alta. Au existat şi sfinţi impetuoşi, temperamentali, însã cãrora istoria—nu convenţia —le—a dat dreptate.
Ideea e cã nu numai de o parte se greşea în plan uman. Îmi displac procesele de intenţie în teologie.
Existã şi sfinţi care au murit înaintea reabilitãrii, surghiuniţi (Sf. Ioan Zlataust, Martin I). Existã şi sfinţi care erau temperamentali sau orgolioşi (Sf. Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare), sfinţi vulcanici sau aspri, ursuzi, aşa cum existã şi sfinţi cu un caracter ireproşabil (de ex., Sf. Ioan Zlataust).
Au existat şi sfinţi de o severitate exageratã sau absurdã, fãrã mãsurã. Dealtfel, sfinţii se fac, ajung, într—o tindere asimptoticã, nu se nasc.
§
Curajul de a refuza mecanicitatea, ‘iluzia expiatoare’, rãtãcirea, ecranul.
§
Unii sfinţi apelau la tiparele polemice ale vremii lor, la şabloanele veacului; nu erau cu adevãrat fanatizaţi sau duri.
Vorbeau şi se comportau şi ei, aşa cum se vorbea pe vremea lor.
§
Lutul subzistã. Chiar în divinizare, lutul subzistã, devine translucid. Lutul nu e abolit, ci perfectat.
Teoza nu presupune abolirea lutului, anularea firii.
Lutul, complementaritatea eroticã, ‘chipul şi asemãnarea’.
‘Pãmântescul’ e firea, chiar natura umanã, iar aceasta nu e abolitã—dupã cum nu e nici iremediabil deterioratã.
Teoza nu distruge lutul, nu—l înlocuieşte cu altceva, ci îl desãvârşeşte (conform propriei lui firi); nu trebuie pierdutã din vedere nici componenta umanã a divinizãrii, faptul cã omul rãmâne om, ‘lut viu’. Firea lui nu e înlocuitã—ci perfectatã. Umanul nu se topeşte în divin—ci lutul devine translucid. Lutul devine ‘vas al harului’. Însã metaforele minerale rateazã, din pãcate, tocmai specificul organic al procesului.
Îndumnezeit, omul nu înceteazã sã fie ‘lut’; iar în lut se aflã schiţele, virtualitãţile, primordiile deificãrii.
§
Cu alte cuvinte, ‘lutul în sine’ nu îi e opus sau contrar îndumnezeirii, ci e deschis şi predispus cãtre aceasta: are deja ‘chipul’, apt sã primeascã îndumnezeirea. Rafail Noica spune cã ‘asemãnarea’ nu s—a pierdut—cãci, pânã la Iisus Nazarineanul, ‘asemãnarea’ nici n—a fost primitã, întipãritã—Adam abia urma şi el sã fi primit aceastã ‘asemãnare’, pe care nu o avea de la crearea lui, ci ar fi trebuit sã o capete prin sfinţire. La Înãlţare, spune Rafail Noica, Iisus face cãlãtoria nereuşitã de Adam, ratatã de cãtre Adam.
§
Triadologia lui Rafail Noica e aceea biblicã: el se referã la Iisus Nazarineanul, la ‘omul Iisus’, nu la Logos.
§
‘Lutul în sine’ e deja deschis şi gata şi capabil sã se îndumnezeiascã—mai corect, sã fie îndumnezeit prin har, sfinţit.
‘Chipul’ e deschiderea, posibilitatea, capacitatea; ‘asemãnarea’ e rezultatul, ţelul, pragul de atins.
§
Profunzimile NT nu sunt nãscocite, ci existente obiectiv, reale, constatabile empiric.
§
Într—adevãr, totul capãtã înţeles abia din unghiul ‘nevoii organice/ vitale de mântuire’, de completare în acord cu predispoziţiile înnãscute.
§
Verne se vrusese nu Poe sau Dumas, sau Balzac.