Din viaţã

Iosif al Peşterii, unul dintre vãzãtorii luminii taborice, era din generaţia lui Michaux, Cãlinescu, Kawabata, Borges, Hemingway şi Nabokov, şi cu 32 de ani mai tânãr decât Sf. Siluan.
§
Nu ştiţi cã bunãtatea judecã lumea? Cã oamenii vor fi judecaţi de cãtre bunãtatea, nu de cãtre neîndurarea Lui Hristos? Cã îi va arde dezvãluirea bunãtãţii nemãrginite dumnezeieşti, cã prin aceasta se vor judeca?
În aceastã lume, oamenii preferã sã nici nu ştie cã bunãtatea autenticã existã.
§
Ascultarea faţã de îndrumãtorul spiritual, ca sã continui un gând al lui Efrem Katunakiotul, provine din iubire, din dedicare, dintr—o realitate vie, nu din disciplina de cazarmã, nu din obedienţa cazonã, nu e ceva cazon.
§
A face abstracţie de artificialitatea şi formalismul cadrului sacramental ritual, de caracterul legalist şi exterior, normat. Aceasta e ceea ce stânjeneşte însãşi sacramentalitatea. Neghina ritualismului, a formalismului şi a pedanteriei, a artificialitãţii, îngustimii şi fetişizãrii regulilor.
§
Unele versete nu trebuie interpretate în sens metafizic, ca şi cum ar fi o învãţãturã despre viaţa de apoi, ci în sens pedagogic.
§
Unii predau doctrina Sf. Grigore, eu chiar mã rog lui.
§
Substanţa fizicã se numeşte accidente sau specii; substanţa metafizicã se numeşte, simplu, substanţã, şi ea e aceea care se trannsformã.
Ieri am pretins cã transsemnificarea este teologia euharisticã ortodoxã.
§
Creştinismul principal îl considerã pe Iisus drept Hristos, Mesia, ‘Cel uns’, nu ca Logos; Numelui i—a adãugat calificativul de ‘Cel uns’, Mesia, nu pe acela de Logos. E numit ‘Iisus Cel uns’, nu ‘Iisus Logos’.
Nu e deajuns sã spunem cã ‘Hristos’ înseamnã ‘Mesia’; trebuie adãugat şi cã ‘Mesia’ înseamnã ‘Cel uns’.
Perspectiva primilor creştini o prelungea pe aceea veterotestamentarã: Iisus este ‘Cel uns’. Centralitatea îi era acordatã caracterului de ‘a fi primit ungerea’. Ungerea aceasta fiind semnul consacrãrii. Perspectiva aceasta nu e treimicã—ci a ‘Unsului’.
§
Religia nu trebuie sã toceascã înţelegerea, agerimea, perspicacitatea, vioiciunea, ci sã le stimuleze. Nu sã amorţeascã, ci sã învioreze. Nu o religie a celor morocãnoşi, posaci şi posomorâţi.
§
Sapiditatea aşa de proprie, aşa de caracteristicã lui Ralea.
§
‘Facerea’ nu se referã la singurãtatea ‘omului’, abstract, ci la aceea a bãrbatului.
§
Lumina taboricã este strãlucirea fiinţei îndumnezeite, transformate, metamorfozate, preschimbate. Nu e lumina dumnezeirii, ci splendoarea suprafireascã a teozei. Schimbarea la Faţã nu e nici ea o sãrbãtoare a Logosului—ci a lui Mesia, a ‘Celui uns’, a ‘Unsului Lui Dumnezeu’, a celui consacrat de Dumnezeu pentru mântuirea lui Izrael şi a neamurilor.
§
Sapiditatea inconfundabilã şi singularã, neasemuitã, a eseisticii lui Ralea.
§
Adevãratele eseuri nu sunt explorãri (circumspecte), ci rezultate. Aici Paleologu nu are dreptate. Caracterul eseisticii nu constã în prospectare, ci în înfãţişarea de rezultate.
§
Naraţiune purã, nedigresivã, nu înseamnã şi ‘roman pur’.
§
Filozofie epigramaticã.
§
Viaţã religioasã, sau ‘consacratã’, sau ce alt termen vom mai gãsi, nu înseamnã viaţã mãnãstireascã, accepţia datã de apuseni e una prea legalistã şi pedantã. Ea corespunde unui maniheism detestabil. Vocaţia la o viaţã religioasã se poate împlini în multe feluri. Arturo Vasquez echivaleazã ‘viaţã religioasã’ (sau ‘consacratã’) cu celibat mãnãstiresc—ceea ce e o petiţie de principiu. Se postuleazã ceea ce se pretinde a fi demonstrat. Vocaţia la o viaţã religioasã e şi vocaţia la o viaţã în lume: ‘gând rãsãritean’ care îi e cu totul strãin unui vestic. Fetişizarea celibatului (echivalat cu ‘curãţia’) e eroarea majorã a lumii catolice vestice. Consacrarea vieţii ar trebui sã însemne sfinţirea ei, permearea ei de Spirit Sfânt—nu golirea ei. Fiecare om, în condiţiile lui de existenţã şi în sintaxa parcursului sãu pãmântesc, poate împlini chemarea la o viaţã consacratã. Gând rãsãritean—şi concluzie luteranã. Practicile apostolice, practica apostolatului timpuriu, nu dezmint aceastã idee.
De ce complexele mele? Am trecut printr—o instituţie de învãţãmânt superior mai prestigioasã decât un seminar schismatic argentinian.
§
Sensul propedeutic şi al premergerii, în ortodoxie.
§
Sunt un cetitor de omileticã.
§
Perfecţiunea naturalã nu e încã desãvârşirea unirii ipostatice, nu înseamnã îndumnezeirea sau unirea ipostaticã. Deipara era foarte aptã de a se sfinţi, favorizatã, nu şi gata sfinţitã—nu şi unitã ipostatic. Fecioara nu s—a ‘nãscut mântuitã’, ci numai desãvârşit pregãtitã uman pentru a primi mântuirea. Şi ea s—a sfinţit, a meritat sfinţirea, însã a plecat de la condiţii umane superioare. Desãvârşirea Preacuratei nu e datã prin preadaptare, adicã prin Zãmislirea Neprihãnitã, ci favorizatã de aceasta. Preacurata nu s—a ‘nãscut mântuitã’, ci numai ‘lipsitã de urmele pãcatului strãmoşesc’. Înfierea ei în har e tot prin adopţiune, nu prin unire ipostaticã. Ea nu se naşte sfântã, însã preadaptatã pentru sfinţire. Meritele ei sunt merite adevãrate, lupta ei—luptã adevãratã. Zãmislirea fãrã patã nu înseamnã unire ipostaticã. De aceea, ea nu se mântuieşte ‘fãrã Hristos’, ci numai primeşte o fire lipsitã de deteriorãrile obişnuite. În ea, e refãcutã curãţia dintâi—care oricum avea nevoie de teozã; de aceea, Zãmislirea Neprihãnitã nu poate fi înţeleasã decât prin teologia scotistã, care vede în mântuire altceva decât restaurarea. Restaurarea nu e deajuns. Restaurarea o primeşte Maria, însã aceasta încã nu e mântuirea.
Cine reduce mântuirea la restaurare, va echivala Zãmislirea Neprihãnitã cu mântuirea—cãci aceasta e acordat—firea restauratã, curãţitã. Însã mântuirea era necesarã chiar şi fãrã Cãdere. Omul tot ar fi trebuit ‘mântuit’: deificat. Restaurarea nu înseamnã mântuirea. De aceea, tomismul nu pricepe necesitatea sau posibilitatea Zãmislirii Neprihãnite, pe când scotismul, da. Mântuirea redusã la restaurarea condiţiei întâiului Adam face ca Zãmislirea Neprihãnitã sã fie absurdã. Cine pricepe cã şi fãrã Cãdere, mântuirea tot era necesarã, cã Adam chiar înaintea Cãderii nu îşi atinsese ţelul, nu era, aşadar, mântuit, ci avea nevoie de un Mântuitor, pricepe şi cã Zãmislirea fãrã patã nu pune în discuţie necesitatea salvificã a Lui Hristos. Iatã de ce numai scotismul, care afirmã cã Întruparea era necesarã şi fãrã Cãdere, cã mântuirea e mai mult decât restaurarea, explicã şi acceptã posibilitatea Zãmislirii Neprihãnite, pe când echivalarea mântuirii cu restaurarea se poticneşte. Condiţia umanã integrã nu e încã şi mântuitã. Firea umanã fãrã urmãrile pãcatului are încã nevoie de mântuire.
Argumente logice, nu sentimentale.
§
Meritele de predicator nu trebuie înţelese ca merite actoriceşti, de debitare a predicii.
§
În timpul Missei de dum., m—am gândit la ce înseamnã ‘a practica religia’. Ce presupune, de fapt, ‘practicarea religiei’? Nu încrederea acordatã unor prescripţii, a cãror necesitate e postulatã. Nu e supunerea faţã de prescripţii, ci ascultarea de povãţuitor—un altfel de încredere, izvorâtã din substratul uman, din relaţia umanã.
Ce anume caracterizeazã ‘practicarea religiei’? Ce îl distinge, de fapt, pe cel care ‘practicã religia’? Faptul cã urmeazã nişte prescripţii? Prin ce e practicantul altfel decât ‘omul onest generic’? Are, în plus faţã de acesta, respectul faţã de nişte prescripţii? Dacã ar fi aşa, practicarea religiei ar fi şi împovãrãtoare, şi superfluã. Însã încrederea aparte care organizeazã practicarea religiei e aceea într—un povãţuitor, în contextul unei relaţii umane. Nu e vorba despre acceptarea aprioricã a prescripţiilor instituţiei.
§
Mentalitatea—sau reprezentarea teologicã—a sinopticilor este una adopţionistã. Ei îşi reprezintã un progres uman al Lui Iisus. Ei cred în ‘înaintarea’ Lui Iisus, imaginea nu e una staticã. Ei nu pornesc de la Logos—ci de la umanitatea în desãvârşire.
Caracterul misterios, echivoc, inerent ambiguu, al experienţei Lui Mesia.
§
Creştinismul nu e o eticã mitologizatã, o eticã transpusã legendar, rescrisã ca basm. Existã ‘genuri literare’ în Scripturã—folclor, basme, fantezie popularã sau a unui poet. Existã ‘mituri explicative’—cum ar fi acela al Facerii şi al Cãderii. Religia, însã, nu e prezentarea mitologicã a unei etici.
§
Sfinţenia nu e abolirea umanului. Sfinţii nu trebuie prefãcuţi în bucãţi de cremene, sau în ceva anorganic.
§
Spiritul platonician şi rãsãritean e unul al medierii, al mijlocirii, al gradãrii, al atingerii treptate, al aproximãrii progresive, al aluziei şi al semitonului. El acordã atenţie apropierii, tactului, discreţiei. Nu crede în ‘punerea în faţã’, în confruntarea nemijlocitã.