O CARTE DE CAMPENHAUSEN—‘PÃRINŢII GRECI …’—SAU PATROLOGIA AMICALÃ

O CARTE DE CAMPENHAUSEN—‘PÃRINŢII GRECI …’—SAU PATROLOGIA AMICALÃ




Ĩndeosebi recomandabile şi foarte reuşite sunt capitolele despre Clement Alexandrinul, Sf. Atanasie, Vasile cel Mare,
Remarcile despre centralitatea iubirii la Sf. Vasile şi Clement sunt memorabile. Multe pagini sunt de—o fineţe senzaţionalã. Perspicacitatea teologicã este oarecare; cea umanã este ĩnsufleţitoare. Prozator subtil, de vervã doctã şi controlatã, de intelectualitate certã, Campenhausen este definit de o eleganţã deliberatã şi de o modulaţie ideaticã fermã. Ca autor, are farmec, brio şi expresivitate. Stilul lui este merit curat, nu veleitate, stil de universitar german ambiţios literar. Cartea lui este oarecum şi documentul unui ‚prezent’ care nu mai este cel al nostru—un ‚prezent’ pentru care patrologia era o ramurã a arheologiei, iar patristica—o ĩntreprindere de tip arheologic.
Uneori, atinge suavitãţi şi intuiţii formidabile.
Pentru el, teologia Pãrinţilor ĩn mod evident nu mai este de actualitate. Premisa acestei linii de patrologie este aceea cã teologia Pãrinţilor Bisericii reprezintã vestigii, ceva inactual ĩn sine, rudimentar, perimat şi revolut.
Criteriul patrologului pare sã fi fost mai degrabã unul exterior—importanţa istoricã, mai degrabã decât cea teologicã sau literarã—altfel nu s—ar explica includerea câtorva autori de ale cãror gândire, stil şi scrieri nu pare prea impresionat. Nu este o selecţie valoricã, ci una urmând criteriul importanţei istorice—şi, de ce nu, pe cel al varietãţii.
Sf. Atanasie al lui Campenhausen este altul decât cel pe care—l cunosc de la, de pildã, Gilbert, Tresmontant şi Paul Parvis; patrologul pare uneori sã trateze scrierile teologice ca pe o culegere de eseisticã a unui gazetar berlinez la modã. Se pot vedea aici grilele şi criteriile unor exigenţe literare din fericire perimate, scandalizãrile pe care azi le resimţim ca un pic ipocrite. Germanul ia o teologie de luptã drept o eseisticã de cabinet, şi numeşte repetitivitate ceea ce nu este decât strategie şi fireascã necesitate a luptei. Ĩn aprecierea personalitãţii Sfântului Atanasie, Hans von Campenhausen pe de o parte reia ceea ce se spune şi despre Sf. Chiril, pe de alta foloseşte teza patriarhatului alexandrin ca instituţie timpuriu discreţionarã, samavolnicã, etc.. De fapt, este o ĩntreagã tendinţã patrologicã de a interpreta acţiunea Sf. Atanasie ĩn termenii folosiţi pentru Sf. Chiril, şi ĩn contextul prezentãrii patriarhilor alexandrini ca zbiri. Limbã ascuţitã, Campenhausen recurge uneori la caricaturã şi pamflet.
Cu ortodocşii, autorul nu este generos; tendenţios, se vede cã atât cautã sã ‚reabiliteze’ figuri religioase contestate, cât şi cautã sã ‚redimensioneze’ pe campionii ortodoxiei, diminuându—i ĩntrucâtva. Este pãrtinitor.
Totodatã, se vede cât de fundamental nepatristic este acest patrolog detaşat, rezervat, ironic şi critic. El preferã, ĩntr—adevãr, vinieta istoricã, alimentãrii teologice. Se vede cã, la fel ca pentru mulţi alţi patrologi vestici de şcoalã veche, teologia Pãrinţilor este inferioarã cutãrui tratat ‚savant’ modern, şi n—are dichisul operei cutãrui autor modern.
Mintea lui Campenhausen, gândirea lui n—au nimic patristic ĩn mod special; el scrie despre Pãrinţi cum ar scrie despre epigramiştii latini. Cititorul trebuie desigur sã aibã—n minte faptul cã evaluãrile germanului sunt unele ‚orientate’—ele provin de la un protestant liberal, admirator al lui Harnack, etc.; acest subtext trebuie luat ĩn considerare.
Aceasta nu este o viziune ‚independentã’, ci aceea a unui protestant format ĩn concepţiile liberalismului harnackian.
Ideile lui Campenhausen nu trebuie luate ca venind de la un ‚independent’ bonom, ci de la un protestant liberal; corelativ, perspicacitatea lui este adesea nesatisfãcãtoare. El este un patrolog—desigur calificat; ĩnsã nu este câtuşi de puţin un gânditor patristic. Se ocupã de Pãrinţi aşa cum se ocupa Windelband de stoici—este un obiect de studiu, un obiect pentru un savant.
Competenţa lui rãmâne rezonabilã, dar exterioarã.
Cam la fel ar fi scris, cred, şi despre teologii hinduşi sau taoişti.
Pe de altã parte, este cartea cuiva care a reflectat cu seriozitate şi competenţã la situaţia Bisericii din primele sc.—aici, priceperea se vede, autorul ştie bine despre ce vorbeşte, cunoaşte oamenii, mediile, conjuncturile.
۞
Ca notã aparte, vãzând ceea ce, sub ochii noştri, se poate ĩndruga despre Benedict al XVI—lea, Ioan Paul al II—lea, Pius al XII—lea [ca sã nu mã mai refer şi la Padre Pio, Claudel şi Bloy], la ce reprezentãri publice bizare se poate ajunge, fãrã nici un motiv direct, nu mã descumpãneşte nimic din ceea ce ĩi vãd atribuit lui Atanasie sau lui Chiril; Campenhausen mi se pare de o credulitate total nerezonabilã. Capacitatea calomniei celei mai sfruntate şi mai neĩntemeiate, de a distorsiona o imagine publicã, nu poate fi supraestimatã, este nesupraestimabilã. Pare mai mult decât plauzibil ca despre Patriarhii alexandrini ortodocşi sã se fi scornit cele mai ĩngrozitoare calomnii, din purã rea credinţã. Partizanatul este deajuns pentru a explica orice calomnii.