ASCULTÂND CEVA RAHMANINOV

ASCULTÂND CEVA RAHMANINOV

Ascultând ceva Rahmaninov, mi—a devenit evident formalismul dominant ĩn unele arte—ceva ce oamenii de fapt tolereazã mai puţin ĩn cinema sau ĩn literaturã—de la care chiar aşteaptã sã le dea o plãcere directã—dar care ĩncã ‚merge’ ĩn muzicã sau artele plastice.
Virtuozitatea sau tehnica sunt percepute ca insuficiente ĩn cinema—existã oameni care sã remarce cã dexteritatea montajului eisensteinian nu este suficient pentru a justifica ĩnchinarea la ‚Potiomkin’—sau, spun alţii, mai afurisiţi, chiar şi la ‚Kane’.
La Rahmaninov este ĩn chip firesc foarte evidentã plãcerea esenţialã pe care o dã ‚conţinutul’ artei—adicã, de fapt, completitudinea ei, faptul cã nu este mãrginitã, limitatã, cantonatã numai la virtuozitate, la competenţa tehnicã, la un aspect anhedonic.
Rahmaninov este implicit negarea formalismului astringent—pe care publicul pare sã gãseascã mai puţine resurse ca sã—l denunţe tocmai ĩn muzicã şi—n artele plastice.
Existã un fel de resemnare/ disperare ĩn modul ĩn care publicul face jocul condamnãrii la anhedonism, la abstract şi formal.
Pãi avem de—a face cu un public (majoritar) tutelat şi infantilizat, care se lasã literalmente prostit de cãtre perverşii şi degeneraţii care pozeazã azi ĩn artişti—compozitori, pictori, etc.—aceasta este, de ambele pãrţi (public şi furnizori), tendinţa principalã.