DESPRE INCREDULITATE
La vârsta şcolarã, având mintea criticã, eram foarte incredul; mi se povesteau, de cãtre un coleg sau altul, câte un film sau o carte—şi, dacã mi se pãrea ceva prea extravagant sau bizar, atribuiam extravaganţa minciunilor elevului care mã desfãta de zor cu respectivele rezumate orale.
Pot exemplifica şi cu un film, şi cu o carte:--când aveam vreo 11 ani, un coleg (PH) mi—a povestit ORAŞUL BROAŞTELOR—de fapt, ĩl şuşotea ĩntr—un cerc relativ restrâns, probabil spontan constituit, cãruia—i aparţineam şi eu; conţinutul atât de original şi de uimitor, povestit de coleg, m—a determinat sã—l consider pe acesta un mincinos; --ca licean, am beneficiat de unele relatãri, ale altui coleg, despre un roman fantezist, de Honga; ei, aici chiar am refuzat sã cred ĩn existenţa vreunei cãrţi româneşti aşa de deconcertante—pânã ce colegul s—a executat şi—a adus la şcoalã romanul, ca sã—l vãd.
Books are good company, in sad times and happy times, for books are people — people who have managed to stay alive by hiding between the covers of a book (E. B. White)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu