Din viaţã

Câţiva oameni tot au fost lângã El atunci când murea; nu trebuie exagerat, iar Evangheliile surprind ĩncã o datã prin realismul lor minuţios şi inspirat. Când a fost sã moarã, Iisus n—a fost pãrãsit chiar de toţi. Mama lui şi prietenul Lui, ucenicul enigmatic, au venit sã fie acolo, ĩn acel loc de spaimã, lângã El. Pãrãsirea umanã n—a fost absolutã. Prietenul Lui I—a fost credincios şi L—a urmat, ba chiar a venit pânã lângã cruce, cãci Ĩi era prieten bun. La fel şi mama Lui, a venit acolo. Iar pe drum nu—L huiduiau toţi, dar bunele femei Ĩl plângeau, iar Simon Cyrenianul L—a ajutat sã meargã sub crucea grea—la ĩnceput Simon a ajutat de fricã, silit, apoi şi din omenie, cu compasiune.
Evangheliile Pãtimirii preasfinte n—au o tezã, nu ţin sã ne convingã de ceva, nu—s teziste; ci aratã lucrurile aşa cum sunt.
Murind, atârnând ĩn ştreangul odios, Iisus a arãtat cã predica Lui este lucru de viaţã şi de moarte. Moartea Lui este dintr—o bucatã cu ĩntreaga Lui existenţã şi activitate. Este consecinţa prevãzutã şi aşteptatã. Cu ceea ce a predicat, cu ceea ce a reprezentat El Ĩnsuşi, Iisus nu s—a jucat, n—a glumit. A rãmas un singur bãrbat—pânã la cruce. Nu s—a pliat, a refuzat ‚acomodarea’, n—a capitulat. Fidelitatea Lui era faţã de Dumnezeu Tatãl—aşa cum era şi transparenţa Lui—cãci fidel şi transparent n—a fost faţã de Sine Ĩnsuşi—ci faţã de Acela Care L—a trimis—Tatãl, pe care—L dezvãluia.
Ei L—au ţintuit pe Iisus pe lemn—pe când El Ĩşi trãia victoria, triumful, viaţa plenarã ĩmpãrtãşitã cu generozitate. Triumfa ĩn lealitatea faţã de Cel care L—a trimis.