DESPRE POSIBILITATEA UNEI EXPERIENŢE NEPOLUATE DE FANATISM A ORTODOXIEI CONFESIONALE

DESPRE POSIBILITATEA UNEI EXPERIENŢE NEPOLUATE DE FANATISM A ORTODOXIEI CONFESIONALE

Abia acum, de curând, şi poate cã nu independent de contactul cu Ep. Sigrist, şi de reflecţiile lui Watson despre Sf. Marcu (Eugenicul), şi de propriile mele reflecţii despre cãmarã/ cotlon (ceea ce este secret, ascuns, imediat şi experienţial) am ajuns sã pot concepe, sã ĩntrezãresc posibilitatea unei experienţe ‚ortodoxe’ (ĩn sens confesional) ingenue, nepolemice, orientate şi nutrite de cãtre altceva decât fanatismul şi exclusivismul şi ĩndârjirea stupidã, pornirea care ĩmi pãreau definitorii şi ‚necesare’ ,SINE QUA NON. Abia de curând ĩntrezãresc faptul cã un om ar putea ajunge la o experienţã a ‚ortodoxiei’ confesionale pe o cale independentã de aceste sechele ale polemismului şi fanatismului.
Corelaţia cu fanatismul este falsã, nenecesarã, nedefinitorie. Cã fanatismul AR PUTEA sã nu fie un ingredient fundamental şi definitoriu; cã s—ar mai putea şi altfel. Este un act de curaj din partea acelor (puţini) ortodocşi care aratã cã se poate şi altfel, cã ei nu acceptã condiţionãrile fanatismului asmuţit, exterioritatea şi inautenticitatea acestuia.
Acei prea puţini ortodocşi practicanţi, nenominali, decişi sã nu se lase descumpãniţi de puhoiul fanatismului şi al pornirii xenofobe.
De fapt: nu doar cã SE POATE ‚ortodoxie’ (ĩn sens confesional) fãrã fanatism; dar, de fapt, NUMAI aşa se poate, numai fãrã fanatism, fãrã reflexele fanatismului se poate.
Abia refuzul fanatismului este capabil sã scoatã la luminã experienţa ‚ortodoxã’ ĩn virtuala ei pozitivitate şi rotunjime.
Falsa necesitate a polemismului confesionalist este imediat evidentã—ceea ce ĩn Antichitate şi ĩn epoca antecalcedonianã fusese pluralism veritabil, este transformat, artificial, cu rea—credinţã, cu nãrav, ĩn opoziţie.
Reducţionismele acestei mentalitãţi suburbane şi vindicative sunt imediat vizibile, ĩn resorturile lor banale, prozaice, cât se poate de ‚nemistice’—indignãri de oameni nescoşi ĩn lume, neieşiţi din satul lor, ghettoizare şi cantonare ĩn primitivism şi brutalitate deghizatã ĩn virtute.
A ajunge, a reuşi sã resimţi fanatismul ca pe ceva strãin, extrinsec, artificial, factice, alienant , şi, mai ales, tern şi calp, zoologic, neinteresant, sinistru şi mecanic—a repune valorile religioase ĩn ierarhia lor fireascã, marginalizând agresivitatea şi aţâţarea hidos—penibilã.
Ĩntr—o lume care consacrã fanatismul, opoziţia şi reaua—credinţã ca esenţiale, a avea curajul sã le denunţi ca factice şi spiritualiceşte vane, neimportante, superflue.
A vedea dincolo de pozã, de ifose, de mofturi, de xenofobie—a le vedea drept ceea ce sunt, ĩn resorturile lor zoologice, a concepe o experienţã curatã, integrã, nepoluatã, neotrãvitã.
Vocile nonconformiste (Ep. Sigrist, Gilbert, cei doi ruşi, athonitul ajuns ierarh american) sunt probabil marginalizate sau bagatelizate.
Resursa agresivilor este una singurã: sã te sileascã sã te poziţionezi ĩn funcţie de ei—sã te forţeze sã ‚alegi’ colţul opus (chiar mie mi s—a ĩntâmplat uneori aceasta, ĩn schimburi cu ‚tradiţionalişti’ sau cu ‚progresişti’ de duzinã—când celãlalt cautã sã—ţi impunã ce colţ sã ocupi, unde sã te situezi ...), sã—ţi repartizeze şi ţie o poziţie la fel de abstractã ca şi a lor.
Ei vor sã te scoatã din plenitudinea ecperienţei deschise, şi sã te forţeze la abstractul opoziţiilor, la artificialitatea ‚taberelor’.
Ei nu admit libertatea, neĩnregimentarea, independenţa, mintea liberã, neabstractã.
Ei sunt spiritualiceşte denutriţi—şi anorexici.
Rãul fãcut de confesionalismul ‚ortodox’ este acela cã a reuşit sã impunã prejudecata cã fanatismul şi ura sunt normative, sunt regula, sunt ingrediente definitorii.
Cã a reuşit sã devalorizeze inteligenţa, echilibrul, lipsa de prejudecãţi; cã a fetişizat dezechilibrul şi ranchiuna.
Aceasta este sinistra teologie cu bâta, aceştia sunt oamenii cu ciomege ai lui Watson—fanatism deghizat ĩn militantism, şi prostie ternã maimuţãrindu—se ca perspicacitate.
۞
Un preot american sugera undeva cã ĩn mai toate convertirile la ‚ortodoxie’ resentimentul antiroman ĩşi are, de fapt, rolul sãu, contribuţia sa.
۞
A percepe nocivitatea—şi, deopotrivã, facticitatea şi insipidul fanatismului.
۞
Sunt unii, foarte puţini, care vin la ‚ortodoxie’ pentru ALTCEVA—pentru spiritualitate, Liturghie, etc.—complet ĩnafara fanatismului de rutinã, a fanatismului uzual.
Şi care, apoi, nici nu vor sã aibã de—a face cu aşa ceva, se menţin ĩnafara lui.
╬
Ĩn polemici, este esenţial sã refuzi sã te laşi poziţionat de cãtre interlocutor, mecanic, ‚distribuit’ ĩn colţul opus, dupã regulile ĩnguste ale altercaţiei.
Depãşirea ĩn ambele direcţii—celestul doctrinei, şi simplitatea afectuoasã, discretã, a evlaviei. Crisparea este net exclusã din ambele. Ĩn ambele sensuri, fanatismul şi ciondãneala sunt refuzate ca stupide şi exterioare—fie ĩn taina şi discreţia chiliei, fie ĩn curãţia ĩnãlţãrii minţii prin doctrina corectã ,nearbitrarã.
Fanatismul rãmâne mereu, ĩn cazul experienţei autentice, ca ceva exterior, dependent şi neinteresant, lipsit de viaţã realã.
Pentru cei care, dimpotrivã, sunt atraşi ĩn primul rând de fanatism, de altercaţie, aş spune cã umanitatea lor este una un pic descentratã.
Nevoia, setea de scandal este un semn de accedie, şi de dezgust de sine, de plictis, de spasm.