DESPRE O PREDICÃ LA NAŞTEREA DOMNULUI NOSTRU

DESPRE O PREDICÃ LA NAŞTEREA DOMNULUI NOSTRU

Azi, ĩn cursul predicii, deodatã, aceastã certitudine: cã preotul, dacã ar avea ĩnãuntru ceea ce pretinde cã are, ar vorbi altfel, ar SUNA altfel, cuvintele lui s—ar simţi altfel—ar da altã mãrturie. Problema era ĩntre cuvintele lui, ceea ce vroia sã spunã—şi ceea ce avea, sau putea sã spunã; el ĩnsuşi, primul, nu vorbea ca unul transformat de experienţa la care se referea—vorbea ca unul netrasformat. Cã el ĩnsuşi nu avea, nu fãcuse, NU ERA, dacã pot spune aşa, experienţa pe care ĩşi ĩndemna enoriaşii s—o facã. El ĩnsuşi nu vorbea ca un om transformat cumva de respectiva experienţã. Chiar vorbele lui erau reci şi mecanice, abstracte.
Când experienţa existã, cuvintele eu o anume scãpãrare, şi o fosforescenţã, şi se simt ĩntr—un anume fel. Dar, ca adesea, la aceastã predicã vorbele recomandau ferm o experienţã care ĩn mod evident lipsea chiar ĩn spatele lor; altfel ar fi vorbit cineva cu acea experienţã—sau, ĩn general, cineva cu o anume experienţã, cineva cu o experienţã.
Vai, când ĩi ĩndemnãm pe alţii, oare nu—s cuvintele noastre primele care sã mãrtusireascã fãţiş despre sãrãcia şi puţinãtatea propriei noastre experienţe? Ce sã le cerem altora?
Dacã acea experienţã umanã ar fi preexistat, ar fi precedat, atunci cuvintele predicatorului ar fi sunat cu totul altfel—şi ar fi fost, probabil, altele.
Predica trebuie sã ĩndemne prin substanţa şi luminozitatea ei—nu prin ghionturi—ea nu prin ĩndemnuri verbale, factice, mecanice trebuie sã dea ghes, ci prin ceea ce preia din ospãţul nevãzut, din experienţa inimii.
[Dealtfel, predica era bine conceputã, cu o şarjã ĩmpotriva festivismului, a falsei aţintiri, şi cu sublinierea cã Naşterea Domnului nostru este abia ceea ce urmeazã sãrbãtoririi ei—ceea ce se naşte din aceasta, ceea ce rezultã—nu festivismul.]