DESPRE CÂTEVA NUVELE ALE LUI ANTON INGOLIČ

DESPRE CÂTEVA NUVELE ALE LUI ANTON INGOLIČ




Ĩn literaturã sunt un citadin neexclusivist; dacã revendicarea mea esteticã rãmâne aceea lovinescian—sburãtoristã, realismul psihologic citadin, explorarea şi experienţa unui univers de fiinţe umane educate şi psihologic diferenţiate, am o anume simpatie şi pentru reuşitele, atâtea câte şi dacã sunt, ale formulelor literare ‚poporaniste’.
Dupã romanul lui Semionov citesc nuvelele din anii ‚30 ale slovenului Ingolič, al cãror ton ĩi aminteşte pe Gorki, pe vechii noştri nuvelişti realişti de acum un veac, pe Sadoveanu. Ele sunt realiste ĩn accepţia ‚specializatã’ şi foarte convenţionalã—nuvele despre mizeriile celor nevoiaşi, ale obidiţilor, etc.. Tonul este ĩntr—adevãr ‚slav’, şi de un pesimism caracteristic, de o dezolare discret exprimatã ĩnsã autenticã. Ingolič descrie o umanitate devastatã de mizerie, de privaţiuni, de muncã. Abia sugerate, trimiţând cãtre un context social obiectiv, apar bucuriile podgorenilor la recoltã, şi aceste figuri generice—prin natura lucrurilor—de truditori sloveni reduşi la o pauperitate extremã.
Nu ştiu câtã literaturã slovenã voi mai citi, ĩnsã nuvelele lui Ingolič le—am gãsit interesante. Mi se pare cã nu le—a ĩnregistrat numai istoria culturii, care sesizeazã rolul lor şi funcţia lor de denunţ deschis, ci şi istoria, selectivã, a literaturii. Ingolič apare nu numai ca o figurã culturalã—de militant, ce—o fi ĩnsemnând asta, sau de scriitor anagajat—ci şi ca una literarã.
Ĩn coordonatele esteticii lor minimale şi un pic rudimentare, scrierile lui Ingolič sunt rezonabile şi cred cã reuşesc ceea ce—şi propun. Sunt unul dintre creştinii cãrora astfel de lucruri le spun ceva; şi, dincolo de tezism, simplisme şi proza cu mesaj, nuvelele vechiului realism de—acum un veac ĩntorc cãtre noi obrazul sinistrelor planete glaciale de la periferia sistemului solar. Uneori arta ajunge sã fie aflatã şi creatã ĩntr—un soi de ingenuitate şi simplitate esenţialã, dincolo de maculatura bunelor intenţii şi a protestului social şi a tendinţei.
Literatura lui Ingolič este aceea a simpatiei pentru obidiţi şi pentru vitregiţi, şi a unei tânguiri discrete. Ca virtuţi, nuvelele lui, scrise la tinereţe, au un fel de simplitate şi de directeţe, ba chiar de lipsã a afectãrii; dar nu este mult meşteşug acolo.
Este literaturã cu intenţii, servitã de o anume onestitate şi veracitate, un soi de discreţie şi de simţ pentru obiectivitate; dar nu cred cã—şi depãşeşte condiţia de vehicol al denunţului social. O nuvelã de la culesul viilor ĩn Slovenia, cu nişte schiţe ale mizeriei şi ale decrepitudinii, impresioneazã. Potentaţii sloveni sunt complicii morali şi simpatizanţii lui Hitler. Literaturã ‚socialã’ şi de receptivitate socialã, directã, eficientã.
Mai ales citit dupã rusul amintit, slovenul apare ca modest ĩnzestrat pentru peisagisticã ,pentru ‚atmosferã’.