AKRIBEIA IMPOSTURII

AKRIBEIA IMPOSTURII

Carenţa consideraţiilor manifest stupide ale unui Daniel Larison despre pretinsa akribeia bizantinã ar putea pãrea cã este (numai) ignoranţa; dar nu este aşa—cãci ĩn spatele ignoranţei se aflã altceva—impostura, vanitatea de a se pronunţa lãutãreşte. Cãci AKRIBEIA ĩi conducea pe unioniştii greci la opţiunea lor; şi un refuz al AKRIBEIEI este caracteristic pentru antiunionişti—cu dispreţul pentru surse, autoritãţi patristice, teologie, gândire, etc.. Asta se vede şi azi, când schismatici zişi ecumenişti se prefac a nu vedea mare deosebire ĩntre catolici şi luterani, sau catolici şi anglicani, se prefac a vedea ĩn catolicism numai un ‚caz particular al creştinismelor vestice’, una din subdiviziunile creştinismului vestic—NU UN INTERLOCUTOR PRIVILEGIAT. AKRIBEIA este cea care—i ĩmpinge pe ‚exponenţii calificaţi ai ortodoxiei’ sã dea din colţ ĩn colţ bodogãnind despre ‚ĩnţeleapta neteologhisire’ şi despre ‚duhul ortodoxiei’ (subterfugiu suficient pentru a escamota orice discuţie noţionalã şi raţionalã) ? AKRIBEIA ĩi face sã susure absurditãţi de felul: ‚—chiar dacã ar fi adevãrat, oricum nu e ĩn duhul ortodoxiei’ ? AKRIBEIA ĩi face sã considere invectivele antilatine ale autorilor religioşi drept oracole şi cuvinte dumnezeieşti, iar atitudinile raţionale sã le taxeze drept oportunism şi acomodare?
Replierea perpetuã se face pe urã, pe prozaica urã, pe xenofobie şi vanitate—nu pe AKRIBEIA.
AKRIBEIA ĩl fãcea pe Lossky sã spunã cã viaţa interioarã a Sf. Juan al Crucii era grav deterioratã de faptul cã spaniolul profesa FILIOQUE?
AKRIBEIA ĩl face pe lugubrul Noica sã nu deschidã gura fãrã a sublinia ‚deosebirile faţã de Apus’ şi deficienţele Apusului?
AKRIBEIA ĩl ĩmpinge pe cabotinul imund Puric sã se pronunţe cu dispreţ suprem despre Occident, care trebuie sã importe de la noi ‚spiritualitatea’? Dacã ĩn drumurile prin Occident cineva nu trece de barul gãrii, este de presupus cã ‚spiritualitatea’ Occidentului de azi ĩi va rãmâne destul de necunoscutã.
[Nu voi comenta şi absurdul hidos al situaţiei care face ca un om numit Daniel Larison sã poatã spune ‚noi bizantinii’ ....]
۞
Dar, oh, degeaba, iubite cititor, numai ĩţi aţâţ pofta de AKRIBEIA bizantinã, dacã nu—ţi servesc şi câteva exemple; le—am ales din cele mai frumoase—ca pentru dumneata.
Impresia pe care mi—a lãsat—o mereu faimosul ‚celãlalt Noica’ este aceea a unei minţi confuze, rudimentare şi cam noroioase, un individ ĩn mod cert mai faimos decât o meritã.
CUVIOSUL NOICA:--„ Mult se sminteşte omul în Apus, mai ales în Apus, cred, fiindcă nu-şi dă seama. Încearcă să facă în Biserică un om mai bun, încearcă să facă o societate mai dreaptă, dar se uită prea mult că, în definitiv Biserica n-are esenţial în vedere decât ceea ce urmează de la moarte încolo. Fiindcă moartea nu există şi omul nu poate muri.".
Da, bineĩnţeles, ĩn Rãsãrit e deajuns sã se uite cineva ĩn jur şi vede numai ‚om nesmintit ’. Cum se face oare cã Moldova şi Rusia ĩntrec Olanda şi Spania la avorturi? Om mai nesmintit ca acela din Rãsãritul schismatic, mai rar. Se vede cã Noica este om al adevãrului, obiectiv şi moderat ĩn afirmaţii. Cât despre ipoteza lui, cã Biserica N—AR TREBUI SĂ ĨNCERCE SĂ FACĂ UN OM MAI BUN, ea este atât de stupefiantã cã nu mai e ce comenta.
Bine cã asemenea specimene duhovniceşti ĩşi mai gãsesc şi admiratori.
Peroraţiile lui Noica ĩmi aminetsc de acei alţi apuseni neobosiţi ĩn a ĩnfiera EXCESELE DICATURII FRANCHISTE şi ĩn a manifesta ĩnţelegere pentru ‚mãsurile necesare luate de guvernele comuniste din Est’.
CUV. NOICA :"-- noi nu reducem Biserica noastră la şapte Taine. Sunt nenumărate Taine chiar dacă şapte, ba opt ar trebui să numim taine de căpătâi »
Ĩncã un alt bun exemplu de AKRIBEIA .... Sau de cârpãcealã ordinarã ?
Am adesea impresia cã mulţi, dacã nu majoritatea teologilor schismatici nu cunosc nici mãcar definiţia Sacramentului, ca sã ştie şi ei ce pot numi aşa, şi ce nu.
A se remarca sãgeata noicianã ĩmpotriva reducţioniştilor care, implicit, ‘reduc Biserica lor la ...’, etc..
CUV. RAFAIL NOICA : «Acum vă zic ca unul care vine din Apus unde Biserica de 1000 de ani n-a mai fost şi unde spiritualitatea apuseană a falimentat total, veacul al XX-lea i-a manifestat falimentul care era în ea demult. Acum cei luminaţi ai Apusului caută din ce în ce mai mult către ortodoxie »
Pãi spune frumos, nu? Parcã ar vorbi Puric.
Şi ĩn altã parte, acelaşi Cuv. Rafail: „în Apus, unde Biserica nu mai este". Card. Kasper ar face bine sã se pãtrundã mai cu sârg de aceste adevãruri, proclamate sentenţios de apodicticul Cuvios Rafail.
۞
De fapt aceastã pretinsã akribeia, aceastã aşa—zisã akribeia nu este decât ĩngustime, fanatism şi imperialism spiritual, un alibi al xeonofobiei. Confruntaţi cu diversitatea existentã ĩn creştinismul rãsãritean—dinaintea schismei sau chiar ulterior—schismaticii nu ştiu cum s—o escamoteze. Reclamarea pretinsei AKRIBEIA nu este decât reflexul ruralului de a denunţa drept corupere tot ceea ce este altfel decât ĩn satul lui—tot ceea ce e altfel decât ştia el din satul lui.
O iluzie de perspectivã, o iluzie opticã face sã se vadã ĩn ‚creştinismul rãsãritean’ al primului mileniu un bloc monolitic, o omogenitate idealã. De fapt coexistau—mai mult sau mai puţin paşnic—tendinţe foarte diverse; şi depinde numai de dispoziţia şi intenţia noastrã sã taxãm aceste vechi ‚tendinţe diverse’ drept ‚contradictorii’ sau, dimpotrivã, ‚complementare’.
Creştinismul bizantin este numai o aşchie, o fãrâmã din creştinismul rãsãritean al primului mileniu. Faptul cã azi schismaticii de extracţie bizantinã pretind cã doctrina lor—oricum trecutã prin sinteze succesive—este legatara TUTUROR tradiţiilor creştine rãsãritene vorbeşte mai mult despre pretenţiile emitenţilor, decât despre realitatea istoricã. Ĩn succesivele sinteze teologice bizantine nu se regãsesc nicidecum ĩn ĩntregimea lor realele diversitãţi ale creştinismului—sau ale creştinismelor—din Rãsãritul primului mileniu.
Un teolog antiohian şi unul alexandrin erau mai diferiţi ĩntre ei, decât un bizantin şi un latin; dar azi nu mai existã descendenţi direcţi ai primilor—decât numai formal—care sã poatã vorbi ĩn numele acestor tendinţe spiritual—teologice dispãrute.
Anistorismul care defineşte aprecierile teologice ale schismaticilor stã la baza multora dintre aiurelile debitate de ei.
Ĩnchipuita AKRIBEIA bizantinã nu este decât o armã de luptã; la nevoie, ea va fi schimbatã instantaneu cu refuzul de a discuta la obiect—invocând ‚duhul’, anumite calitãţi intuitive care surclaseazã orice AKRIBEIA raţionalã.
۞
Ca ĩncheiere, autorul acestor câteva rânduri trebuie sã precizeze cã şi poziţia catolicilor care oferã dialogul este adesea incoerentã şi absurdã, dispusã sã ţinteascã spre un ĩmpãciuitorism adogmatic, de naturã protestantã—idealul paşnicei coexistenţe care nu cunoaşte rãu mai mare decât schisma.
Or, trebuie repetat, ĩn faţa vanelor ‚comisii de dialog’: ‚—nu, pãrinţi profesori, EREZIA ESTE MAI REA DECÂT SCHISMA’. Absurditatea poziţiei majoritãţii ecumeniştilor occidentali, care sunt gata sã relativizeze locuri teologice deja definite de cãtre Concilii ecumenice, este lamentabilã.
Fanatismului turbat al schismaticilor şi dizidenţilor estici, catolicii occidentali ĩi opun un relativism şi minimalism cu ifose de ĩnţelepciune şi cumpãtare, ĩnsã care nu este de fapt decât amatorism şi incoerenţã.
Sunt de pãrerea Pãrintelui Jaki cã acest insidios relativism şi minimalism nu trebuie cãutate numai la nivelul ternelor ‚comisii de dialog’—ci ĩn primul rând la origini, la chiar iniţiatorii mişcãrii de ‚dialog’, la oameni ca Y. Congar şi alţii ca el.
Faptul cã occidentalii trateazã ecumenismul ca pe o meserie, ca pe o profesie, ca pe o agendã pentru birocraţi şi pentru pleava mediocritãţii, spune multe despre resorturile ascunse ale acestor ĩntreprinderi.
Incapabili sã mai creadã cu seriozitate ĩn tradiţia doctrinarã proprie, dispuşi la minimalisme şi la tranzacţii, ecumeniştii vestici manifestã un fel de invidie, de admiraţie invidioasã faţã de capacitatea de fanatism a interlocutorilor; aşa cum am mai scris, aceastea sunt simptome ale decadentismului—invidia decadentului, a dezertorului, a defetistului faţã de brute, gândul cã el ĩnsuşi nu face ceea ce ar trebui sã facã—şi, de aici, ‚fanatismul prin procurã ‚, prin delegaţie, sau simbolic, ĩn efigie. Din cauza propriilor lor complexe şi a nemulţumirii, decadenţii preferã sã ia cumva parte, sau sã participe la fanatismul adversarilor—pe care—l iau drept energie, vigoare. Aceasta este perversitatea decadenţilor şi a bicisnicilor dintotdeauna. Promotori ai unei Evanghelii minimale şi cenzurate, foarte vanitoşi şi necuraţi ĩn pretinsa lor ‚deschidere’, de care—s aşa de mândri, ecumeniştii apuseni invidiazã ĩn secret ceea ce minţile lor sleite, vlãguite iau drept forţã autenticã—atunci când nu e, de fapt, decât fanatism decrepit.